Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dumitru a închis primul.
Am rămas cu telefonul în mână.
Ilinca s-a ridicat imediat.
„Trebuia să-i spui chiar așa?”
„Cum?”
„Știi foarte bine. Cu banii. Cu Matei. Cu «familia mea e aici».”
„Dar aici este familia mea.”
„Și tata ce e?”
Am văzut că Matei încă ne asculta.
„Hai să terminăm masa și vorbim după.”
„Nu. Pentru că ai aruncat ceva foarte urât și acum vrei să închizi discuția.”
După ce l-am culcat pe Matei, cearta a continuat în dormitor.
Ilinca plângea de nervi.
„Tata ne-a dat 15.000 de euro când nicio bancă nu ne mai mărea creditul. Ai uitat?”
„Nu.”
„Când s-a născut Matei, cine ne-a adus mâncare aproape două săptămâni?”
„Tatăl tău.”
„Cine ne-a împrumutat mașina când a noastră era în service?”
„Ilinca, nu neg nimic din toate astea.”
„Atunci ce faci?”
M-am uitat la ea.
„Încerc să aflu când se termină datoria.”
A tăcut.
„Ce datorie?”
„Aia despre care nimeni nu vorbește. Dacă banii au fost ajutor, îi sunt recunoscător. Dacă au fost prețul pentru timpul meu pe următorii douăzeci de ani, spune-mi și încep să-i dau înapoi.”
S-a uitat la mine de parcă o insultasem.
„Nu poți vorbi așa despre tata.”
În zilele următoare, Dumitru nu m-a mai sunat deloc.
A sunat-o pe Ilinca.
Prima dată pentru imprimantă.
Apoi pentru o programare online.
După aceea pentru o factură pe care nu înțelegea unde trebuie s-o plătească.
Ilinca mergea.
„Lasă că rezolv eu.”
Nu m-am opus.
În weekendul următor trebuia să mergem la ziua unui coleg de grădiniță al lui Matei.
Cu douăzeci de minute înainte să plecăm, Dumitru a sunat-o.
Nu-i mai pornea televizorul.
„Mă duc repede”, a spus Ilinca.
Am privit-o.
„Sigur?”
„E tata.”
Am plecat singur cu Matei.
Ilinca a ajuns după aproape două ore.
Duminica următoare, Dumitru a chemat-o pentru că nu găsea niște acte.
Miercuri seara, pentru că voia să comande ceva de pe internet și nu se descurca.
Vineri, pentru că îi apăruse un martor în bord și voia ca ea să vină să vadă ce înseamnă.
După aproape trei săptămâni, Ilinca a intrat într-o seară pe ușă și și-a aruncat geanta pe fotoliu.
„Nu mai pot.”
N-am spus nimic.
„Astăzi am plecat mai devreme de la serviciu pentru că mi-a spus că are o problemă urgentă.”
„Ce problemă?”
A râs fără pic de veselie.
„Voia să-i schimb parola la contul de filme.”
M-am uitat la ea.
„Și ai schimbat-o?”
„Da.”
S-a așezat.
„Și după aia m-a rugat să-i duc și niște apă de la supermarket, că tot eram acolo.”
Am văzut-o cum își freacă fruntea.
„Acum înțelegi?”
A ridicat imediat ochii.
„Nu începe cu «ți-am spus eu».”
„Nu voiam.”
„Ba voiai.”
Poate că voiam.
Dar n-am spus-o.
Două zile mai târziu a venit momentul care a schimbat tot.
Matei avea o mică serbare la grădiniță. Nimic spectaculos. Învățase o poezie și ne pusese să promitem că venim amândoi.
Cu o oră înainte să plecăm, Dumitru a sunat.
Ilinca a răspuns.
„Ce s-a întâmplat?”
Am văzut cum i se schimbă fața.
„Tată, serios?”
Pauză.
„Nu. Astăzi nu.”
Altă pauză.
„Pentru că Matei are serbare.”
Vocea lui Dumitru se auzea suficient de tare încât să disting câteva cuvinte.
„Lasă că știu… copilul… mai important…”
Ilinca a închis ochii.
„Tată, ai nevoie să-ți ridice cineva un colet. Nu ești la spital. Nu ai rămas fără curent. Nu e o urgență.”
Dumitru a spus ceva.
Ilinca s-a albit la față.
„Nu mai aduce banii ăia în discuție.”
Atunci m-am uitat la ea.
Pentru prima dată, auzise exact ce auzisem eu.
„Dacă cei 15.000 de euro înseamnă că trebuie să lăsăm totul de fiecare dată când ne chemi, spune-mi cât consideri că îți datorăm și facem un plan să ți-i dăm înapoi.”
Dumitru a izbucnit atât de tare încât Ilinca a depărtat telefonul de ureche.
„Nu te abandonează nimeni”, a spus ea. „Dar nu mai poți decide tu când se oprește viața noastră.”
A închis.
A rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi s-a uitat la mine.
„Asta făcea și cu tine?”
„Da.”
„De fiecare dată?”
„Aproape.”
Și-a dus mâna la gură.
„Și eu te trimiteam.”
N-am răspuns.
Nu mai era nevoie.
În seara aceea am mers amândoi la serbarea lui Matei.
Dumitru n-a vorbit cu noi aproape două săptămâni.
Nici noi n-am alergat după el.
Când a sunat din nou, problema era centrala.
De data asta chiar era o problemă.
Am mers.
Dar am mers pentru că avea nevoie de ajutor, nu pentru că fusesem chemat la ordin.
De atunci avem o regulă simplă. Urgențele sunt urgențe. Pentru restul există instalatori, service-uri, centre de copiere, vecini, programări și, uneori, pur și simplu ziua de mâine.
Dumitru nu s-a schimbat complet.
Mai încearcă.
Mai oftează.
Mai spune câteodată: „Lasă, că mă descurc singur”, exact pe tonul care trebuie să te facă să te simți vinovat.
Diferența este că acum Ilinca îl aude și ea.
Iar într-o duminică, după ce telefonul lui a sunat și ea l-a lăsat să vibreze până s-a oprit, Matei m-a tras de mânecă.
„Tati?”
„Da?”
„Astăzi nu pleci nicăieri, nu?”
M-am uitat la Ilinca.
Apoi la el.
„Nu. Astăzi terminăm masa împreună.”
Și pentru prima dată după mult timp, asta am și făcut.