Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin n-a răspuns imediat.
A pus cafeaua pe noptieră.
— Despre ce vorbiți?
Bunicul a ridicat telefonul.
— Despre cei 3.000 de lei pe care ți i-am trimis lunar timp de doi ani.
— Da. Și?
„Și?”
Un singur cuvânt mi-a spus mai mult decât orice explicație.
— Eu nu știam de ei, am spus.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Larisa, nu acum.
— Ba acum.
— Tocmai ai născut.
— Și ieri nu născusem. Alaltăieri nu născusem. Acum șase luni nu născusem. Puteai să-mi spui oricând.
A oftat.
— Banii au intrat în casă.
Bunicul s-a apropiat.
— Eu i-am trimis Larisei.
— Suntem căsătoriți, tataie. Ce bani ai mei și ai ei mai sunt într-o căsnicie?
— Atunci de ce i-ai spus că nu trimit?
Cătălin a tăcut.
Acolo era problema.
Nu faptul că folosise niște bani pentru facturi.
Ci faptul că mă mințise.
— Unde s-au dus? am întrebat.
— Pe cheltuieli.
— Care?
— Rate, cumpărături, casă…
— Apartamentul este al mamei tale.
— Și crezi că acolo se trăiește gratis?
Am rămas uitându-mă la el.
— Mi-ai spus că bunicul nu trimite bani.
— Pentru că știam cum ești. Dacă îți spuneam că ai 3.000 în plus în fiecare lună, îi cheltuiai.
Nici bunicul n-a răspuns câteva secunde.
— Pe ce?
— Nu contează.
— Ba tocmai asta contează, am spus.
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
— Larisa, nu facem contabilitate în maternitate.
Și-a scos telefonul.
— O sun pe mama.
— De ce?
— Pentru că ea știe toate cheltuielile casei.
A sunat-o.
Aurelia a răspuns repede.
Cătălin i-a spus doar:
— A venit bunicul Larisei și i-a spus de bani.
S-a făcut liniște.
Apoi vocea Aureliei s-a auzit suficient de tare încât s-o aud și eu.
— Și ce dacă?
Am închis ochii.
Cătălin a dat telefonul pe difuzor.
— Aurelia, a spus bunicul, eu am întrebat-o pe Larisa dacă primește banii. Mi-ai spus că da.
— Păi beneficia de ei.
— Nu asta te-am întrebat.
— Traiane, fata stă în apartamentul meu. Cine crezi că plătește întreținerea, mâncarea, toate lucrurile? Cătălin are rate. Vine copilul. Ce voiai, să-i punem Larisei 3.000 de lei în poșetă în fiecare lună?
M-am uitat la Cătălin.
Nu părea surprins.
— Deci ați hotărât împreună.
— Am hotărât ce era bine pentru familia voastră, a spus Aurelia.
— Fără mine.
— Pentru că tu nu știi să ții bani, Larisa.
Am simțit cum mi se încălzește fața.
Bunicul a închis apelul.
— Ajunge.
Cătălin s-a întors spre el.
— Nu, nu ajunge. Voi vedeți numai transferurile. Nu vedeți cât costă o familie.
— Atunci arată-i, a spus bunicul. Nu mie. Ei.
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Acasă.
— Nu.
— Ce nu?
— Nu mai discutăm „acasă” fără să văd cifrele.
Pentru prima dată în căsnicia noastră, expresia lui s-a schimbat.
Nu mai eram femeia care întreba cât avem în cont și accepta „lasă că mă ocup eu”.
În următoarele zile n-am luat nicio decizie mare.
Eram obosită, abia născusem și aveam un copil care depindea de mine.
Dar i-am cerut lui Cătălin situația banilor.
La început a refuzat.
Apoi a trimis doar câteva capturi.
Bunicul avea însă dovada fiecărui transfer făcut de el.
Am pus lunile una lângă alta.
Nu descoperisem că toți cei 72.000 de lei fuseseră cheltuiți pe genți și ceasuri.
Adevărul era mai urât tocmai pentru că era mai banal.
O parte mersese pe mâncare și facturi.
O parte pe ratele lui Cătălin.
O sumă consistentă fusese folosită pentru o datorie mai veche despre care eu nici măcar nu știam.
Mai existau retrageri și cumpărături pe care Cătălin nu voia să mi le explice.
Iar Aurelia primise și ea bani în mai multe rânduri.
Când l-am întrebat de ce, mi-a spus:
— Ne-a ajutat cu apartamentul. Era normal.
— Era normal să-i dai din banii trimiși mie fără să-mi spui?
— Iar începi cu „banii mei”.
Atunci am înțeles că nu regreta ce făcuse.
Regreta doar că aflasem.
În ziua externării a venit cu flori.
— Hai acasă și rezolvăm.
M-am uitat la Ilinca, apoi la el.
— Eu nu mă întorc acum în apartamentul mamei tale.
— Unde te duci?
— La casa bunicului.
A râs scurt.
— La sat? Cu un nou-născut?
— Da.
— Larisa, nu poți lua decizii din astea singură.
Replica aceea a închis orice urmă de îndoială pe care o mai aveam.
— Exact asta ai făcut tu timp de doi ani.
N-a avut răspuns.
Bunicul nu m-a „salvat”.
Mi-a dat o cheie.
Atât.
Casa lui fusese închisă mare parte din timp cât muncise în Italia, dar era locuibilă. O vecină o mai aerisise, iar soba funcționa.
Am plecat acolo cu Ilinca.
Nu pentru totdeauna.
Doar până când puteam să hotărăsc ce fac fără Cătălin și Aurelia vorbind peste mine.
Bunicul s-a întors în Italia după câteva zile.
Înainte să plece mi-a spus:
— De luna asta nu mai trimit nimic în contul altcuiva.
Mi-am deschis propriul cont.
Cătălin a început să returneze treptat o parte din bani după ce am stabilit clar, cu ajutor profesionist, ce sume puteau fi documentate și ce trebuia lămurit între noi.
Dar banii n-au reparat căsnicia.
Pentru că, de fiecare dată când discutam despre cei doi ani, revenea la aceeași idee:
— Am făcut ce am crezut că este bine pentru noi.
Iar eu îi răspundeam:
— Nu. Ai făcut ce ai vrut tu și ai avut grijă ca eu să nu știu.
Asta n-a reușit niciodată să combată.
Câteva luni mai târziu, într-o duminică, bunicul m-a sunat din Italia.
— V-au ajuns cei 500 de lei pentru Ilinca?
Am zâmbit.
— Stai.
Am deschis aplicația băncii.
Transferul era acolo.
În contul meu.
— Da, bunicule. Au ajuns.
— Sigur?
— Sigur. Îi văd eu.
A tăcut o clipă.
— Așa trebuie.
După ce am închis, am rămas cu telefonul în mână și cu Ilinca dormind lângă mine.
Timp de doi ani, alții hotărâseră ce aveam voie să știu despre propriii mei bani.
Acum nu mai trebuia să întreb pe nimeni dacă bunicul trimisese ceva.
Puteam să văd singură.