„Nu-mi mai lăsa mâncare la ușă. Nu sunt cerșetoare.” Tanti Margareta mi-a întins caserola înapoi fără să mă privească. De câteva săptămâni găteam intenționat mai mult și coboram câte o porție la vecina mea de 78 de ani, prefăcându-mă că ne rămăsese. Credeam că îi protejez demnitatea. În seara aceea mi-am dat seama că știa exact ce făceam.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
După seara aceea nu i-am mai dus nimic.

Nici sarmale.

Nici ciorbă.

Nici prăjituri.

Când mergeam la supermarket, nu o mai întrebam dacă vrea să-i iau ceva.

Dacă ne întâlneam pe scară, o salutam și vorbeam despre vreme, lift sau copii.

Margareta devenise și ea mai rezervată.

Nu ne certaserăm.

Dar ceva se schimbase.

Într-o zi am găsit-o urcând scările cu sacoșa de pânză.

— Dați-mi-o mie.

Am întins mâna.

Margareta a tras sacoșa spre ea.

— Pot.

Mi-am retras mâna.

— Bine.

Am urcat împreună fără să mai insist.

Au trecut aproape trei săptămâni.

Într-o duminică, pe la prânz, a sunat cineva la ușă.

Am deschis.

Margareta stătea pe palier.

Ținea cu ambele mâini o cratiță mică, acoperită cu un capac.

— Bună ziua.

— Bună, mamă.

Mi-a întins cratița.

— Am făcut prea multă supă cu găluște. Dacă tot ai copiii acasă, poate mâncați voi.

M-am uitat la cratiță.

Apoi la ea.

Știam foarte bine ce auzisem.

“Am făcut prea multă.”

Exact cuvintele mele.

Pentru o clipă am vrut să zâmbesc.

N-am făcut-o.

N-am întrebat dacă este sigură.

N-am spus că avem deja mâncare.

Am luat cratița.

— Mulțumesc. Copiii o să se bucure.

Margareta a dat scurt din cap.

— Să-mi dai cratița când puteți. Nu mă grăbesc.

Și a coborât.

În ziua aceea am pus supa pe masă.

Copiii au mâncat-o.

Două zile mai târziu am spălat cratița.

Făcusem clătite.

Am pus câteva în ea și am coborât.

Margareta a deschis.

I-am întins cratița.

— Mulțumim pentru supă.

A luat-o.

A simțit greutatea și a ridicat privirea.

— Ce-ai pus aici?

— Clătite.

— Ioana…

— Am făcut prea multe.

A rămas cu mâna pe capac.

Ne-am privit.

De data asta a înțeles că nu încercam să reiau lucrurile de unde le lăsasem.

Nu venisem cu o porție pregătită special pentru “bătrâna de la doi”.

Îi întorceam ceva după ce primisem ceva de la ea.

— Cu ce sunt? m-a întrebat.

— Unele cu brânză, unele cu gem.

— Cele cu brânză îmi plac.

— Știu.

A luat cratița.

N-a mai împins-o înapoi.

După aceea, lucrurile au venit de la sine.

Uneori coboram eu cu o farfurie.

Alteori urca Margareta.

Dacă primea roșii de la sora ei de la țară, apărea la ușă cu o pungă.

Dacă făceam plăcintă, câteva bucăți ajungeau jos.

Într-o zi ne-am întâlnit chiar la jumătatea scării.

Eu coboram cu o caserolă de tocăniță.

Margareta urca ținând o farfurie acoperită.

Ne-am oprit amândouă.

— Ce aveți acolo? am întrebat.

— Gogoși. Tu?

— Tocăniță.

Margareta s-a uitat la caserola mea.

— Iar ai făcut prea multă?

— Mult prea multă.

A zâmbit.

— Și eu.

Am făcut schimb chiar acolo, pe palier.

Apoi ea a coborât spre apartamentul ei, iar eu am urcat spre al meu, fiecare cu mâncarea celeilalte în mâini.