Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
După seara aceea nu i-am mai dus nimic.
Nici sarmale.
Nici ciorbă.
Nici prăjituri.
Când mergeam la supermarket, nu o mai întrebam dacă vrea să-i iau ceva.
Dacă ne întâlneam pe scară, o salutam și vorbeam despre vreme, lift sau copii.
Margareta devenise și ea mai rezervată.
Nu ne certaserăm.
Dar ceva se schimbase.
Într-o zi am găsit-o urcând scările cu sacoșa de pânză.
— Dați-mi-o mie.
Am întins mâna.
Margareta a tras sacoșa spre ea.
— Pot.
Mi-am retras mâna.
— Bine.
Am urcat împreună fără să mai insist.
Au trecut aproape trei săptămâni.
Într-o duminică, pe la prânz, a sunat cineva la ușă.
Am deschis.
Margareta stătea pe palier.
Ținea cu ambele mâini o cratiță mică, acoperită cu un capac.
— Bună ziua.
— Bună, mamă.
Mi-a întins cratița.
— Am făcut prea multă supă cu găluște. Dacă tot ai copiii acasă, poate mâncați voi.
M-am uitat la cratiță.
Apoi la ea.
Știam foarte bine ce auzisem.
“Am făcut prea multă.”
Exact cuvintele mele.
Pentru o clipă am vrut să zâmbesc.
N-am făcut-o.
N-am întrebat dacă este sigură.
N-am spus că avem deja mâncare.
Am luat cratița.
— Mulțumesc. Copiii o să se bucure.
Margareta a dat scurt din cap.
— Să-mi dai cratița când puteți. Nu mă grăbesc.
Și a coborât.
În ziua aceea am pus supa pe masă.
Copiii au mâncat-o.
Două zile mai târziu am spălat cratița.
Făcusem clătite.
Am pus câteva în ea și am coborât.
Margareta a deschis.
I-am întins cratița.
— Mulțumim pentru supă.
A luat-o.
A simțit greutatea și a ridicat privirea.
— Ce-ai pus aici?
— Clătite.
— Ioana…
— Am făcut prea multe.
A rămas cu mâna pe capac.
Ne-am privit.
De data asta a înțeles că nu încercam să reiau lucrurile de unde le lăsasem.
Nu venisem cu o porție pregătită special pentru “bătrâna de la doi”.
Îi întorceam ceva după ce primisem ceva de la ea.
— Cu ce sunt? m-a întrebat.
— Unele cu brânză, unele cu gem.
— Cele cu brânză îmi plac.
— Știu.
A luat cratița.
N-a mai împins-o înapoi.
După aceea, lucrurile au venit de la sine.
Uneori coboram eu cu o farfurie.
Alteori urca Margareta.
Dacă primea roșii de la sora ei de la țară, apărea la ușă cu o pungă.
Dacă făceam plăcintă, câteva bucăți ajungeau jos.
Într-o zi ne-am întâlnit chiar la jumătatea scării.
Eu coboram cu o caserolă de tocăniță.
Margareta urca ținând o farfurie acoperită.
Ne-am oprit amândouă.
— Ce aveți acolo? am întrebat.
— Gogoși. Tu?
— Tocăniță.
Margareta s-a uitat la caserola mea.
— Iar ai făcut prea multă?
— Mult prea multă.
A zâmbit.
— Și eu.
Am făcut schimb chiar acolo, pe palier.
Apoi ea a coborât spre apartamentul ei, iar eu am urcat spre al meu, fiecare cu mâncarea celeilalte în mâini.