Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Doamna Dumitrescu nu și-a luat mâna de pe umărul meu.
— Marina, mă auzi? O să chemăm ambulanța. Tu rămâi aici și încerci să respiri liniștit.
A scos telefonul și a sunat la 112.
I-a explicat dispecerei că eram însărcinată în ultima lună, că mi se rupseseră apele și că aveam contracții.
Apoi s-a întors spre mine.
— Cum te simți?
— Mi-e frică, am șoptit.
— Știu. Dar ajutorul vine.
O altă durere m-a făcut să închid ochii.
Am strâns-o de mână atât de tare, încât mai târziu mi-a fost rușine.
Ea nici măcar nu s-a retras.
— Strânge cât ai nevoie, Marina.
În seara aceea am descoperit că femeia de care se temea toată firma avea niște mâini surprinzător de calde.
Ambulanța a ajuns după câteva minute.
Doamna Dumitrescu le-a explicat echipajului ce se întâmplase și a rămas lângă mine până când m-au pregătit pentru transport.
— Vă rog, nu plecați, i-am spus.
S-a uitat la mine.
— Nu plec. Vin după voi la spital.
M-au dus la Maternitatea Filantropia.
Țin minte luminile de pe holuri, vocile personalului medical și felul în care îmi tremurau mâinile.
Când o asistentă m-a întrebat dacă am pe cineva care poate fi contactat, am început să plâng.
— Nu am pe nimeni aici.
Atunci am auzit vocea doamnei Dumitrescu, care ajunsese între timp.
— Marina, dacă vrei, poți să mă treci pe mine ca persoană de contact.
Am întors capul spre ea.
— Dar dumneavoastră…
— Nu mai discutăm acum. Spune-mi doar dacă ești de acord.
Am dat din cap.
Și pentru prima dată în ultimele două luni nu m-am mai simțit complet singură.
David s-a născut în noaptea aceea.
Trei kilograme de omuleț, cu pumnii strânși și o voce care părea prea puternică pentru trupul lui atât de mic.
Când mi l-au pus la piept, am început să plâng.
Nu mai știam dacă de bucurie sau de frică.
Probabil de amândouă.
— Bună, David, am șoptit. Sunt mama ta.
M-am uitat la el și m-am gândit la Cătălin.
La geamantanul lui.
La ușa care se închisese în urma lui.
Dar n-am vrut să mă gândesc mai mult.
În noaptea aceea aveam un copil sănătos în brațe.
Și asta era tot ce conta.
Dimineața următoare, doamna Dumitrescu a venit la spital.
Nu avea flori.
Avea o pungă de la farmacie, două body-uri mici, scutece și o sticlă de apă.
— Bună dimineața, mămico.
Am încercat să mă ridic.
— Nu, nu, stai liniștită.
A pus lucrurile pe noptieră.
— Cum este băiatul?
— Bine. Doarme.
S-a apropiat de pătuț și l-a privit câteva secunde.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, am văzut-o zâmbind cu adevărat.
— E frumos, Marina.
Mi-au dat lacrimile.
— Vă mulțumesc pentru tot.
A făcut un gest scurt din mână.
— Nu-mi mulțumi încă. Mai avem câteva lucruri de rezolvat.
M-am speriat.
— Ce lucruri?
S-a așezat pe scaun.
— În primul rând, situația ta de la serviciu. Nu trebuia să ajungi să lucrezi în starea asta fără să fie clarificate drepturile tale.
Am coborât privirea.
— Mi-a fost frică să nu rămân fără bani.
— Știu. Dar trebuia să-mi spui.
Am vrut să-i răspund că nu părea genul de om căruia să-i poți povesti asemenea lucruri.
N-am avut curaj.
Ea parcă mi-a citit gândurile.
— Știu că sunt severă, Marina. Dar una este să cer oamenilor să-și facă treaba și alta este să-i las să se prăbușească de oboseală.
Apoi mi-a spus că se va ocupa împreună cu persoana responsabilă de salarizare de verificarea actelor pentru concediul de maternitate și de toate drepturile care mi se cuveneau.
Am simțit că mi se ia o piatră de pe piept.
Dar surpriza cea mare a venit trei zile mai târziu.
Eram aproape de externare când doamna Dumitrescu s-a întors la spital.
De data aceasta nu era singură.
Lângă ea stătea un bărbat de aproximativ cincizeci și cinci de ani, cu păr cărunt și o expresie blândă.
— Marina, el este Radu, soțul meu.
Bărbatul mi-a zâmbit.
— Felicitări pentru băiețel.
Le-am mulțumit, fără să înțeleg de ce veniseră amândoi.
Doamna Dumitrescu a tras un scaun lângă pat.
— Vreau să te întreb ceva. Unde te duci cu David după externare?
— Acasă. În garsoniera mea.
— Și cine te ajută?
Am ridicat din umeri.
— Mă descurc eu.
M-a privit lung.
— Marina, tocmai asta este problema. Încerci să te descurci singură cu orice preț.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Nu vreau să deranjez pe nimeni.
Soțul ei a intervenit.
— Nu ne deranjezi. De aceea am venit.
M-am uitat nedumerită la el.
— Avem o anexă amenajată în curtea casei noastre din Popești-Leordeni, a continuat. Are intrare separată, baie și o bucătărie mică. Este liberă.
Doamna Dumitrescu m-a privit direct.
— Vrem să stai acolo o perioadă, până te refaci și îți pui lucrurile în ordine.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu pot să accept așa ceva.
— De ce?
— Pentru că nu am bani să plătesc chirie.
— Nu ți-am cerut chirie.
Am început să plâng.
— Doamnă Dumitrescu, eu nu vreau milă.
S-a apropiat puțin.
— Nu-ți ofer milă, Marina. Îți ofer timp.
Am privit-o fără să pot răspunde.
— Timp să te refaci. Timp să ai grijă de copil. Timp să nu mai trăiești cu frica zilei de mâine.
— Dar de ce faceți toate astea pentru mine?
Pentru câteva secunde, a tăcut.
Apoi și-a coborât privirea.
— Pentru că și eu am fost cândva singură și nimeni n-a oprit mașina pentru mine.
Nu mi-a povestit mai mult atunci.
Nici eu n-am întrebat.
Am înțeles doar că în spatele femeii aceleia atât de dure exista o durere despre care nu vorbea.
M-am mutat în anexa lor cu două sacoșe, un pătuț primit și David în brațe.
Nu era o locuință luxoasă.
Avea o cameră luminoasă, o baie mică și o chicinetă.
Dar era curată, caldă și liniștită.
În prima seară am pus copilul în pătuț și m-am așezat pe marginea patului.
M-am uitat în jur.
Nu mai trebuia să mă întreb dacă proprietarul îmi va cere chiria înainte să primesc banii.
Nu mai trebuia să aleg între scutece și mâncare.
Am plâns aproape o oră.
Primele luni n-au fost ușoare.
David se trezea des.
Eu eram epuizată.
Uneori mă speriam că nu mănâncă suficient.
Alteori plângeam fără să știu exact de ce.
Dar acum aveam pe cine să întreb.
Doamna Dumitrescu bătea uneori la ușă dimineața.
— Marina, ți-am lăsat ceva la intrare.
Găseam o cafea, o pâine proaspătă sau o caserolă cu mâncare.
Domnul Radu mai aducea câte un pachet de scutece.
Nu făceau niciodată mare caz.
Nu-mi aminteau cât mă ajutaseră.
Nu mă întrebau când le voi întoarce favorurile.
Și tocmai asta mă emoționa cel mai tare.
După ce mi-am încheiat concediul și am putut reveni la muncă, doamna Dumitrescu m-a chemat în biroul ei.
Am intrat cu emoții.
Credeam că îmi va spune să reiau turele de curățenie.
Dar pe masă avea un dosar.
— Marina, vreau să-ți propun ceva.
M-am așezat.
— Ce anume?
— Ai lucrat aproape trei ani în teren. Știi cum funcționează echipele, unde apar problemele și ce îi nemulțumește pe oameni.
Am dat din cap.
— Da.
— Vrei să înveți partea de coordonare?
Am crezut că glumește.
— Eu?
— Da, tu.
— Dar nu știu să fac devize și programări.
— De aceea am spus să înveți.
Am privit-o neîncrezătoare.
— Credeți că pot?
A închis dosarul.
— Marina, te-am văzut muncind când abia te mai țineai pe picioare. Nu vreau să mai faci asta. Vreau să înveți să organizezi munca astfel încât nici alte femei să nu ajungă în situația ta.
Așa am început.
La început greșeam.
Încurcam programările.
Mă pierdeam în tabele.
Uneori trebuia să refac același deviz de trei ori.
Doamna Dumitrescu nu devenise brusc o șefă blândă.
Era la fel de exigentă.
— Mai verifică o dată, Marina.
Sau:
— Nu merge așa. Refă calculul.
Dar când greșeam, îmi explica unde și de ce.
Nu mă umilea.
Nu-mi spunea că nu sunt bună de nimic.
Iar când îmi venea să renunț, îmi repeta:
— Încă o dată. Nu fugi când îți este greu.
Au trecut aproape trei ani de la noaptea aceea.
Acum locuiesc într-un apartament închiriat din banii mei.
David merge la grădiniță.
Eu sunt coordonator de echipă în aceeași firmă în care odinioară spălam birouri până seara târziu.
Nu sunt bogată.
Mai am griji.
Mai sunt luni în care calculez atent fiecare cheltuială.
Dar nu mai trăiesc cu spaima că orice problemă mă poate lăsa fără nimic.
Despre Cătălin?
S-a întors când David avea un an și jumătate.
A venit cu o pungă de jucării și cu ochii în pământ.
— Marina, vreau să-mi cunosc băiatul.
L-am privit mult timp.
Nu mai simțeam furia de altădată.
Dar nici nu uitasem.
— David are un an și jumătate, Cătălin. În tot timpul ăsta n-ai întrebat dacă are ce mânca sau dacă este sănătos.
— Știu. Am greșit.
— Nu este suficient să vii cu o pungă de jucării și să crezi că totul se repară.
A coborât privirea.
— Vreau să încerc.
Am respirat adânc.
— Atunci va trebui să dovedești că poți fi un tată prezent și responsabil. Nu doar astăzi.
Nu i-am promis că îl voi primi înapoi în viața mea.
Relația noastră se terminase.
Dar David avea dreptul să-și cunoască tatăl, iar lucrurile trebuiau făcute cu grijă, în interesul copilului.
Cătălin s-a uitat spre pătuțul în care David dormea.
— A fost singur fără mine, a murmurat.
Am clătinat din cap.
— Băiatul ăsta n-a fost singur nicio clipă, Cătălin. Tu ai fost.
Nu mi-a răspuns.
În seara aceea, după ce a plecat, l-am luat pe David în brațe.
M-am gândit la toate nopțile în care plânsesem de frică.
La garsoniera rece.
La mopul de pe podeaua sălii de ședințe.
Și la femeia care se aplecase lângă mine atunci când credeam că nu mai am pe nimeni.
Doamna Dumitrescu încă mă mai întreabă uneori dacă sunt bine.
Nu-mi place să o deranjez, dar acum știu că pot să-i spun adevărul.
Într-o zi i-am mulțumit din nou.
— Dacă nu erați dumneavoastră, nu știu unde aș fi ajuns.
M-a privit peste ochelari.
— Marina, eu ți-am deschis o ușă. Tu ai fost cea care a muncit ca să treacă prin ea.
Am zâmbit.
Pentru că avea dreptate.
Nu m-a salvat printr-o minune.
Mi-a oferit sprijinul de care aveam nevoie ca să pot începe din nou.
Și poate că asta este cea mai mare dovadă de omenie: să nu-i ceri unui om să fie puternic exact atunci când abia mai poate sta în picioare.
Uneori este suficient să te apleci lângă el și să-i spui:
„Nu ești singur. Sunt aici.”