Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe ecranul telefonului scria:
„Ai reușit să-i spui Nataliei că ai cerut prelungirea la șase luni?”
Am citit mesajul de două ori.
Andrei a întins mâna după telefon, dar nu m-am mișcat.
— Șase luni?
— Natalia, lasă-mă să explic.
— Șeful tău vorbește despre trei luni, poate patru. Sorina spune că ai cerut șase. Care dintre ei îmi spune adevărul?
Andrei s-a așezat pe scaun.
— Am întrebat dacă există posibilitatea să rămân mai mult.
— Când?
— Acum câteva zile.
M-am sprijinit de marginea mesei.
— Deci compania nu te obligă să stai șase luni. Tu ai cerut asta.
— Proiectul este important pentru cariera mea.
— Și eu unde intru în planul ăsta?
N-a răspuns.
M-am uitat la farfuriile rămase pe masă, la paharele din care băuseră colegii lui și la desertul pe care îl pregătisem în grabă.
Cu câteva ore înainte crezusem că organizez o cină pentru a-mi ajuta soțul să facă impresie bună.
Acum aflam că toți oamenii care mâncaseră la masa mea știau mai multe despre viitorul căsniciei mele decât mine.
— Există ceva între tine și Sorina?
Andrei a ridicat imediat privirea.
— Nu!
— Ai avut vreodată o relație cu ea?
— Nu, Natalia.
— Atunci de ce știe ea că vrei să rămâi șase luni la Cluj, iar eu aflu dintr-un mesaj?
Și-a frecat fruntea.
— Pentru că știam că o să-mi ceri să refuz proiectul.
Am rămas nemișcată.
— Nu știi ce ți-aș fi cerut. Nici măcar nu m-ai întrebat.
— Știu cât de mult urăști ideea unei relații la distanță.
— Și soluția ta era să-mi spui când? După ce îți făceai bagajele?
A tăcut.
— Când, Andrei?
— După ce era totul stabilit.
Atunci am înțeles că Sorina nu era singura problemă.
Soțul meu luase o decizie care ne afecta pe amândoi și ascunsese totul tocmai ca să nu am posibilitatea să-mi spun părerea.
În noaptea aceea am dormit separat.
Dimineața, Andrei a plecat devreme.
Mi-a trimis un mesaj:
„Îmi pare rău pentru cum ai aflat. Vorbim diseară.”
Nu i-am răspuns.
Nu voiam scuze pentru felul în care aflasem.
Voiam să știu de ce omul cu care eram căsătorită de șase ani ajunsese să se comporte ca și cum viitorul lui nu mă privea.
Seara, când s-a întors, l-am așteptat în bucătărie.
— Andrei, vreau să te întreb ceva. Dacă Sorina nu mergea la Cluj, tot acceptai fără să-mi spui?
A ezitat.
— Probabil.
Răspunsul acela m-a durut mai tare decât mă așteptam.
— De ce?
S-a așezat în fața mea.
— Pentru că simt că m-am blocat, Natalia.
Mi-a povestit că fusese refuzat de două ori pentru promovare.
Știam despre acele refuzuri, dar nu știam cât de mult îl afectaseră.
Începuse să creadă că nu mai avea niciun viitor în companie.
Proiectul din Cluj era șansa lui să conducă o echipă mai mare și să obțină postul pe care și-l dorea.
— Dacă reușesc acolo, pot primi o promovare serioasă, mi-a spus. Mai mulți bani, mai multă responsabilitate. Poate chiar un post permanent.
— Și de aceea ai cerut șase luni?
— Da.
— Atunci de ce nu mi-ai spus asta de la început?
A privit în jos.
— Pentru că m-am gândit că tu vei vedea doar ce pierdem.
— Dar există și ceva ce pierdem, Andrei. Șase luni în care vom locui separat. Șase luni în care eu rămân aici, iar tu îți construiești altă viață, chiar dacă este doar profesională.
— Nu vreau altă viață.
— Atunci nu mai lua decizii ca și cum ai fi singur.
A doua zi am încercat să-mi văd de serviciu.
Dar mă urmărea un gând.
Sorina.
Nu aveam dovezi că între ei exista o aventură.
Totuși, femeia aceea știa unde urma să locuiască Andrei, ce mânca, ce îl stresa și ce planuri avea.
Eu aflasem toate acestea de la ea și de la șeful lui.
Două zile mai târziu, Sorina m-a sunat.
— Natalia, știu că probabil nu vrei să vorbești cu mine.
— Despre ce?
— Despre seara aceea. Vreau să-mi cer scuze. Am crezut sincer că Andrei îți spusese despre proiect.
— Și despre cele șase luni?
A urmat o pauză.
— Despre prelungire am aflat după cină.
— Atunci de ce i-ai trimis mesajul?
— Pentru că îl întrebasem dacă vorbise cu tine. Mi-a spus că urma să o facă.
Am închis ochii.
— Sorina, există ceva între voi?
— Nu, Natalia. Suntem colegi.
Am vrut s-o cred.
Dar mai aveam o întrebare.
— Atunci de ce știe el atât de multe despre tine și tu atât de multe despre el?
Sorina a tăcut câteva secunde.
— Petrecem mult timp la serviciu. Andrei vorbește cu mine când are probleme.
— Ce fel de probleme?
— Despre muncă. Despre stres. Uneori și despre lucruri personale.
— Despre căsnicia noastră?
N-a răspuns imediat.
— Cred că ar fi mai bine să discuți asta cu el.
Mi-a fost suficient.
În seara aceea l-am întrebat pe Andrei direct:
— Ce știe Sorina despre noi?
S-a încordat.
— Ce vrei să spui?
— Știe că ne-am certat anul trecut din cauza banilor?
A tăcut.
— Știe că eu voiam să ne mutăm într-un apartament mai mare?
— Natalia…
— Știe că am discutat despre copii și că încă nu am ajuns la o decizie?
Și-a coborât privirea.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Andrei, cât din căsnicia noastră ai povestit la serviciu?
— Aveam nevoie să vorbesc cu cineva.
— Și ai ales-o pe Sorina.
— Este colega mea. Mă înțelege.
M-am uitat la el.
— Eu nu te mai înțeleg?
— Nu asta am spus.
— Dar ai ajuns să-i povestești ei lucruri pe care mie nu mi le mai spui.
A încercat să mă întrerupă.
— Nu există nimic între noi!
— Nu trebuie să existe o aventură ca să depășești o limită, Andrei!
Pentru prima dată am ridicat vocea.
— Ea știe ce te doare, ce îți dorești și ce planuri ai. Eu aflu când vine șeful tău la cină!
Andrei a rămas tăcut.
Nu-l acuzam că mă înșelase.
Nu aveam dovezi și nici nu voiam să inventez unele.
Dar mă durea că intimitatea dintre noi se mutase, încet, în conversațiile lui cu altcineva.
— Ce vrei să fac? m-a întrebat în cele din urmă.
— Vreau să hotărăști dacă mai suntem parteneri. Nu doar doi oameni care locuiesc împreună.
În următoarele zile, Andrei a discutat cu șeful lui.
Nu a renunțat la proiect.
Dar a retras cererea de prelungire.
Detașarea urma să dureze trei luni, cât fusese stabilit inițial.
Când mi-a spus, nu am sărit să-l îmbrățișez.
— Nu vreau să faci asta doar ca să mă liniștești.
— Nu o fac, Natalia.
— Atunci de ce?
M-a privit.
— Pentru că am luat o decizie de șase luni ca un bărbat singur. Și nu sunt singur.
Era prima dată când părea să înțeleagă ce mă duruse cu adevărat.
Am început consilierea de cuplu înainte să plece.
Am discutat despre limite, despre încredere și despre felul în care ajunseserăm să evităm conversațiile dificile.
Nu i-am cerut să nu mai vorbească niciodată cu Sorina.
Lucrau împreună.
Dar i-am spus că problemele noastre intime nu trebuie să devină subiectul conversațiilor lui zilnice cu o colegă.
Andrei a acceptat.
A plecat la Cluj.
Sorina a plecat și ea.
Locuiau în aceeași clădire, în apartamente separate oferite de companie.
Nu mi-a plăcut.
Nu aveam de ce să pretind că îmi plăcea.
Dar nu voiam nici să-mi transform căsnicia într-o supraveghere permanentă.
În cele trei luni am avut multe conversații.
Unele liniștite.
Altele grele.
Au fost seri în care mi-a povestit despre proiect, despre colegi și despre lucrurile care îl nemulțumeau.
Alteori eu i-am spus cât de greu îmi era să am din nou încredere.
Nu s-a reparat totul imediat.
Dar măcar nu mai trebuia să descopăr întâmplător ce se întâmpla în viața lui.
După trei luni, Andrei s-a întors acasă.
A intrat cu geanta în mână și cu un zâmbet obosit.
— Am primit promovarea, Natalia.
M-am bucurat sincer.
— Felicitări!
M-a îmbrățișat.
Apoi a devenit serios.
— Mai este ceva.
Am simțit imediat un nod în stomac.
— Ce anume?
A scos din geantă o foaie și a pus-o pe masă.
— Mi-au oferit un post permanent la Cluj.
M-am uitat la el.
Pentru o clipă am simțit că mă întorc la cina aceea în care domnul Popa ridicase paharul.
— Și ai acceptat?
Andrei a clătinat din cap.
— Nu.
— De ce?
S-a așezat în fața mea.
— Pentru că de data asta vreau să discutăm înainte.
Am privit oferta.
Era o promovare importantă.
Un salariu mai bun.
O oportunitate reală pentru cariera lui.
Dar presupunea să ne reorganizăm întreaga viață.
— Și dacă eu nu vreau să mă mut? l-am întrebat.
— Atunci discutăm ce alte variante avem. Nu vreau să hotărăsc singur.
Am rămas câteva clipe tăcută.
Nu știam dacă vom accepta.
Nu știam dacă vom rămâne în București sau dacă vom încerca o viață nouă la Cluj.
Dar pentru prima dată după mult timp, nu eram ultima persoană care afla ce se întâmplă.
În seara aceea am stat aproape patru ore de vorbă.
Despre salarii.
Despre locuință.
Despre serviciul meu.
Despre ce am câștiga și ce am pierde.
Despre viitorul nostru.
Nu am luat o decizie atunci.
Și tocmai asta a fost diferența.
Andrei nu venise acasă să-mi anunțe ce hotărâse.
Venise să hotărâm împreună.
Poate că nu vom uita niciodată seara în care am aflat de la șeful lui că urma să plece la Cluj.
Eu sigur n-o voi uita.
Dar am înțeles că uneori trădarea într-o căsnicie nu începe cu o altă femeie.
Începe atunci când omul de lângă tine ia hotărâri care vă schimbă amândurora viața și consideră că părerea ta poate aștepta.
Iar cele mai dureroase cuvinte nu sunt întotdeauna „Nu te mai iubesc”.
Uneori sunt doar:
„Urma să-ți spun.”