Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu privirea pe foile întinse în fața mea.
— Oricum, într-o zi apartamentul tot mie îmi rămâne. De ce să mai așteptăm? repetă Alina.
Am pus cana de cafea pe masă.
— Pentru că încă trăiesc, Alina.
Fiica mea a oftat.
— Mamă, nu începe cu dramatizările. Nu ți-a spus nimeni să pleci de aici.
— Dar vreți să folosiți apartamentul meu ca garanție pentru un credit.
— Ca să ne putem lua o locuință mai mare! Matei și Rareș cresc. Nu putem sta toată viața înghesuiți.
— Și dacă nu puteți plăti creditul?
Alina și-a încrucișat brațele.
— O să putem.
— Și dacă nu?
— Mereu te gândești la ce poate merge rău!
M-am uitat la ea.
— Pentru că am cincizeci și opt de ani și apartamentul acesta este singura mea siguranță. Dacă îl pierd, unde mă duc?
A ridicat din umeri.
— Nu o să-l pierzi.
— Asta nu este o garanție, Alina.
A împins foile mai aproape de mine.
— Măcar citește-le.
Nu le-am atins.
— Cătălin a fost de acord?
A ezitat.
— Da.
— Și cine a venit cu ideea?
— Am discutat amândoi.
— Alina, te întreb cine a propus să puneți apartamentul meu garanție.
A început să răsucească lingurița între degete.
— Cătălin a zis că ar fi cea mai simplă soluție.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Ginerele meu nu venise niciodată să mă întrebe dacă am bani pentru medicamente sau dacă îmi ajunge pensia.
Dar găsise timp să facă planuri cu apartamentul meu.
— Nu semnez nimic, am spus.
Alina a izbit lingurița de masă.
— Deci asta este! Tu te gândești numai la tine!
M-am ridicat.
— Numai la mine?
Mi-a tremurat vocea.
— Cine ți-a plătit facultatea după ce tatăl tău a plecat? Cine și-a vândut verigheta ca să-ți cumpere calculator? Cine a stat cu băieții când erau bolnavi?
— Iar începi să-mi scoți ochii!
— Nu-ți scot ochii. Încerc să-ți explic că te-am ajutat cât am putut.
Alina s-a ridicat și ea.
— Și unde erai când aveam nouă ani și tata urla prin casă?
Am încremenit.
Nu mă așteptasem la întrebarea aceea.
— Alina…
— Unde erai când mă ascundeam în debara? Când îl auzeam venind băut și mă rugam să adoarmă înainte să înceapă scandalul?
M-am sprijinit de masă.
— Eram la serviciu, fata mea. Munceam ca să avem ce mânca.
— Știu! a izbucnit ea. Dar eu nu aveam nevoie doar de mâncare!
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Aveam nevoie să mă iei de acolo. Să-mi spui că nu trebuie să trăim așa.
Nu mai vorbise niciodată atât de direct despre copilăria ei.
Eu crezusem că, dacă nu discutăm despre acei ani, poate îi va uita.
Dar nu uitase nimic.
— Acum te văd cum mergi la sală, cum ieși cu prietenele, cum îți cumperi rochii frumoase, a continuat. Și mă întreb de ce n-ai avut curajul ăsta când eram mică.
M-am așezat încet.
Îmi aminteam serile în care ascultam cheia răsucindu-se în ușă.
Îmi aminteam cum încercam să ghicesc, după pașii soțului meu, dacă va țipa sau va adormi.
Rămăsesem din frică.
Din rușine.
Pentru că mama îmi spusese că o femeie măritată trebuie să rabde.
Crezusem că ținând familia împreună o protejez pe Alina.
Dar ea trăise acei ani cu o frică pe care eu nu reușisem să o văd.
— Ai dreptate, i-am spus încet.
Alina s-a oprit.
— Ce?
— Trebuia să plec cu tine. Trebuia să te protejez mai bine.
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău, fata mea.
Pentru prima dată, nu am încercat să mă justific.
Alina și-a șters obrajii.
Apoi a privit spre foile de pe masă.
— Atunci ajută-mă acum, mamă.
Am simțit cum mi se rupe inima.
— Te ajut, Alina. Dar nu pot repara copilăria ta dându-ți apartamentul meu.
— Deci tot nu vrei!
— Nu vreau să rămân fără casă. Și nu vreau să fiu obligată să-mi petrec fiecare zi crescându-ți copiii.
— Sunt nepoții tăi!
— Și îi iubesc. Dar și eu sunt om. Nu doar mamă și bunică.
A început să plângă din nou.
— O să rămâi singură, mamă. Și atunci o să înțelegi.
A strâns foile, le-a îndesat în geantă și a plecat.
De data aceasta n-am alergat după ea.
Am rămas în bucătărie, cu cafeaua rece în față.
Mă durea tot ce îmi spusese despre copilăria ei.
Dar mă durea și faptul că îmi cerea să plătesc pentru greșelile trecutului cu singura mea locuință.
În următoarea lună nu mi-am văzut nepoții.
Alina nu răspundea la telefon.
Cătălin nu răspundea nici el.
De două ori am mers până în apropierea grădiniței, sperând să-i văd măcar de la distanță.
Dar m-am întors acasă.
Nu voiam să provoc un scandal în fața copiilor.
Le cumpărasem două cărți de colorat.
Le țineam într-o pungă, pe hol.
De fiecare dată când treceam pe lângă ele, simțeam un gol în piept.
Într-o seară, Mariana, prietena mea, m-a sunat.
— Mergem sâmbătă la teatru?
Prima reacție a fost să refuz.
Apoi m-am uitat spre dulap.
Rochia roșie era acolo, călcată și pusă pe umeraș.
— Merg, i-am spus.
În sâmbăta aceea m-am îmbrăcat frumos și am ieșit din casă.
Nu m-am simțit vinovată.
Sau, mai bine spus, am încercat să nu mă mai simt.
Aveam dreptul să trăiesc.
O lună mai târziu, într-o duminică dimineață, a sunat cineva la ușă.
Era Alina.
Singură.
Avea ochii umflați și fața obosită.
— Mamă, putem vorbi?
Am tras-o în casă.
S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
— Cătălin a pierdut bani la pariuri.
Am rămas nemișcată.
— Câți bani?
— Mai mulți decât mi-a spus inițial. A făcut datorii. A împrumutat bani și a ascuns plățile.
M-am așezat lângă ea.
— Și creditul pentru apartamentul mai mare?
Alina și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu era pentru un apartament mai mare.
Am simțit un fior rece.
— Atunci pentru ce?
— Ca să acopere datoriile lui.
M-am uitat lung la fiica mea.
— Știai?
— Știam că avem probleme cu banii. Dar nu știam cât de grave sunt. Cătălin mi-a spus că, dacă punem apartamentul tău garanție, putem obține un credit și rezolvăm tot.
— Și tu ai acceptat.
A dat din cap.
— Mi-a fost frică, mamă.
Am rămas tăcută.
— Mi-a spus că, dacă nu plătim, o să pierdem tot. Că băieții vor avea de suferit. Că tu oricum îmi vei lăsa apartamentul într-o zi.
Mi-am dus mâna la piept.
Dacă semnam actele, aș fi putut pierde singura mea locuință pentru niște datorii despre care nici măcar nu știam adevărul.
— Alina, de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că am crezut că, dacă te sperii suficient, o să accepți.
M-am uitat la ea.
Nu mai era femeia furioasă care mă certa pentru rochia roșie.
Era fetița care se ascundea când tatăl ei venea băut acasă.
Aceeași frică.
Doar altă casă.
Alt bărbat.
Alte datorii.
— Nu trebuia să mă minți, i-am spus.
— Știu.
— Și nu trebuia să mă ameninți că nu-mi mai văd nepoții.
A început să plângă mai tare.
— Îmi pare rău, mamă.
Am luat-o în brațe.
Nu ca să șterg ce făcuse.
Ci pentru că era fiica mea și suferea.
Am stat așa câteva minute.
Apoi s-a desprins și m-a privit.
— Nu știu ce să fac.
— În primul rând, trebuie să afli exact ce datorii are Cătălin. Nu mai semna nimic fără să înțelegi.
A dat din cap.
— Și dacă nu reușim?
— O să căutați soluții. Dar apartamentul meu nu intră în discuție.
A închis ochii.
— Știu, mamă. Nu mai vreau să ți-l cer.
Am discutat mult în ziua aceea.
I-am spus că o voi ajuta cu băieții atunci când pot, dar că nu voi mai accepta să fiu anunțată în ultimul moment că trebuie să renunț la planurile mele.
I-am spus și că nu voi da bani pentru a acoperi datorii ascunse.
Alina a ascultat.
Pentru prima dată, nu a încercat să mă convingă că sunt egoistă.
În săptămânile următoare, a început să discute cu un specialist despre situația financiară a familiei.
Cătălin a fost nevoit să recunoască amploarea datoriilor și să accepte că problema pariurilor nu se rezolvă cu încă un împrumut.
Eu și Alina am început să mergem împreună la un psiholog de familie.
Nu a fost ușor.
Uneori plecam de acolo plângând.
Alteori mă supăram când îmi amintea lucruri pe care aș fi vrut să le uit.
Dar am început să vorbim despre trecut fără să transformăm fiecare discuție într-o socoteală.
Eu am înțeles că nu pot șterge frica pe care a trăit-o când era copil.
Ea a început să înțeleagă că nu poate cere să-mi sacrific restul vieții pentru a compensa acei ani.
Acum îi iau pe Matei și Rareș două după-amiezi pe săptămână.
Știm dinainte care sunt zilele.
Dacă Alina are o urgență, mă sună și mă întreabă dacă pot.
Uneori pot.
Alteori nu.
Și învățăm amândouă să acceptăm asta.
Apartamentul a rămas pe numele meu.
Nu l-am donat.
Nu l-am pus garanție.
Nu am semnat niciun act.
Iar rochiile mele colorate sunt tot în dulap.
Săptămâna trecută, Alina a venit cu băieții în vizită.
Aveam pe mine o rochie lila, cumpărată pentru ziua unei prietene.
Rareș s-a apropiat de mine și mi-a spus:
— Buni, ești frumoasă!
Am râs și l-am sărutat pe frunte.
Alina s-a uitat la rochie.
Pentru o clipă am crezut că va face din nou vreo observație.
Dar a zâmbit.
— Îți stă bine, mamă.
Poate părea un lucru mic.
Pentru mine n-a fost.
Nu înseamnă că am uitat tot ce ne-am spus.
Nu înseamnă că rănile din copilăria ei s-au vindecat.
Dar acum putem să ne iubim fără să ne cerem una alteia să renunțăm la tot.
Eu nu mai încerc să-mi cumpăr iertarea cu bani, cu timp sau cu apartamentul meu.
Iar Alina începe să înțeleagă că o mamă poate fi și bunică, și femeie, și om cu propriile dorințe.
Am cincizeci și opt de ani.
Am muncit treizeci și patru de ani la poștă.
Mi-am crescut fiica așa cum am știut, cu greșeli pe care nu le mai pot schimba.
Dar încă am dreptul să mă bucur de viață.
Să merg la teatru.
Să beau o cafea cu prietenele.
Să port o rochie colorată.
Și să-mi păstrez casa.
Pentru că iubirea pentru copii nu ar trebui să însemne că, la bătrânețe, trebuie să le dai totul până nu-ți mai rămâne nimic pentru tine.