Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a uitat la telefonul meu, apoi și-a coborât privirea.
— Alina este o colegă de serviciu.
Am rămas în picioare, lângă masa din bucătărie.
— Și de ce îi trimiți bani?
— A avut niște probleme. Am vrut s-o ajut.
— Trei mii de lei, Mihai? În timp ce mie îmi spui că nu mai avem bani pentru grădinița copilului?
A oftat.
— Trece printr-un divorț. Are datorii și nu se descurcă.
M-am așezat încet.
— Și noi ne descurcăm?
N-a răspuns.
— Eu cumpăr detergent la reducere. Îi spun lui Rareș că nu putem lua anumite lucruri. Tu îmi ceri jumătate din rată, deși știi cât câștig. Și între timp îi trimiți bani altei femei?
— Nu înțelegi situația.
— Atunci explică-mi!
Mihai și-a trecut mâinile peste față.
— Alina a rămas singură. Fostul soț i-a lăsat niște datorii. Mi-a cerut un împrumut.
— Și tu i-ai dat.
— Da.
— Fără să discutăm?
— Erau banii mei!
M-am uitat la el.
— Banii tăi?
— Eu îi câștig!
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Mihai, acum doi ani am hotărât împreună să lucrez patru ore ca să avem grijă de Rareș. Tu ai spus că vei susține partea financiară. Acum îmi spui că banii sunt doar ai tăi?
A tăcut.
— Cât timp ai de gând să mă pedepsești pentru o decizie pe care am luat-o amândoi?
— Nu te pedepsesc!
— Atunci de ce mă faci să mă simt ca o povară?
Și-a coborât capul.
Pentru câteva clipe, în bucătărie nu s-a mai auzit decât frigiderul.
Apoi am pus întrebarea de care mă temeam cel mai tare.
— Ai o relație cu Alina?
A ridicat imediat privirea.
— Nu!
— Te-ai întâlnit cu ea în afara serviciului?
A ezitat.
— Am mai băut câte o cafea.
— De câte ori?
— Nu știu exact.
— Mihai…
— De câteva ori, bine?
Am simțit un gol în stomac.
— Și despre ce vorbiți?
A început să se joace cu mânerul cănii.
— Despre serviciu. Despre problemele ei.
— Și despre noi?
N-a răspuns.
— Mihai, te întreb dacă îi povestești despre căsnicia noastră.
— Uneori.
Am închis ochii.
— Ce îi spui?
— Că sunt obosit. Că avem probleme cu banii. Că simt că toate responsabilitățile sunt pe mine.
Am râs amar.
— Deci femeii căreia îi trimiți bani îi povestești cât de greu îți este să-ți întreții propria familie.
Mihai a încercat să mă întrerupă.
— Nu este așa!
— Ba exact așa este!
Mi-am șters obrazul.
— Eu stau acasă cu copilul când este bolnav. Eu îmi sacrific jumătate din salariu. Eu mă ocup de cumpărături, de mâncare și de toate lucrurile pe care tu nici nu le observi. Iar tu îi spui altei femei că ești sufocat?
A rămas tăcut.
— Ai fost cu ea? l-am întrebat.
— Nu.
— Niciodată?
— Nu te-am înșelat fizic, îți jur.
L-am privit lung.
Nu știam dacă să-l cred.
Dar mai ales nu știam dacă răspunsul acela schimba ceva.
Pentru că unei alte femei îi oferise bani, timp și atenție.
Iar mie îmi rămăseseră facturile și reproșurile.
— Vreau să văd situația completă a conturilor, am spus.
Mihai s-a încordat.
— De ce?
— Pentru că nu mai știu ce datorii avem.
— Nu trebuie să verifici fiecare leu!
— Atunci spune-mi ce mai ascunzi.
S-a ridicat brusc.
— Nu pot să trăiesc așa, cu tine controlându-mă!
M-am ridicat și eu.
— Dar eu pot să trăiesc fără să știu unde dispar banii familiei?
A plecat din bucătărie și a trântit ușa dormitorului.
În seara aceea nu am mai discutat.
A doua zi, după ce l-am dus pe Rareș la grădiniță, am început să verific toate cheltuielile la care aveam acces.
Am descoperit că Mihai făcuse și două împrumuturi de nevoi personale.
Nu știam nimic despre ele.
Când l-am întrebat, a recunoscut că împrumutase mai mulți bani Alinei decât cei trei mii de lei pe care îi văzusem în contul comun.
— Cât? am întrebat.
A ezitat.
— Aproape zece mii, în total.
M-am sprijinit de perete.
— Zece mii de lei?
— Mi-a promis că mi-i dă înapoi.
— Și de unde plătești ratele?
N-a răspuns.
Atunci am înțeles.
Nu mai avea bani pentru cheltuielile casei fiindcă își făcuse datorii ca să ajute o altă femeie.
Iar soluția lui fusese să-mi ceară mie jumătate din tot.
— De asta mi-ai pus lista pe masă?
Mihai a privit în jos.
— Nu mai reușeam să acopăr toate plățile.
— Și în loc să-mi spui adevărul, mi-ai zis să-mi caut un serviciu adevărat.
A încercat să-mi atingă mâna.
M-am retras.
— Nu mă atinge acum.
În după-amiaza aceea mi-am făcut o geantă.
Am pus câteva haine pentru mine și Rareș, medicamentele lui și lucrurile de care avea nevoie.
Apoi am sunat-o pe mama.
— Mamă, putem veni câteva zile la tine?
N-a întrebat nimic.
— Veniți, fata mea.
Când Mihai a ajuns acasă și a văzut geanta, s-a albit la față.
— Pleci?
— Da.
— Și Rareș?
— Vine cu mine câteva zile. Ai numărul meu, poți vorbi cu el și stabilim când îl vezi.
— Nu poți să distrugi familia pentru niște bani!
M-am uitat la el.
— Nu banii au distrus încrederea, Mihai. Minciunile tale au făcut-o.
La mama, în Buzău, am dormit pentru prima dată după multe săptămâni fără să mă trezesc gândindu-mă la facturi.
Rareș se juca în curte.
Mama îi făcea clătite.
Eu încercam să înțeleg ce urma să fac.
Mihai mă suna zilnic.
La început era furios.
Îmi spunea că exagerez.
Că nu avusese o aventură.
Că voise doar să ajute o colegă.
Apoi a început să-și ceară iertare.
Dar eu nu mai voiam promisiuni.
Voiam să văd dacă era capabil să-și asume ce făcuse.
După câteva zile, Mihai a venit la mama.
A intrat în bucătărie cu ochii obosiți și s-a așezat în fața mea.
Ținea cana de cafea cu ambele mâini.
— Am fost un prost, a spus.
Nu i-am răspuns.
— Am crezut că o ajut pe Alina. La început chiar asta am vrut.
— Și după aceea?
A înghițit în sec.
— Mi-a plăcut că mă asculta.
M-am uitat la el.
— Eu nu te ascultam?
— Ba da. Dar cu tine vorbeam numai despre probleme. Rate, grădiniță, cumpărături. Cu ea puteam să mă plâng fără să-mi ceară nimic.
Am simțit că mă doare pieptul.
— Pentru că eu eram cea care trebuia să rezolve toate lucrurile de care tu te plângeai.
A dat din cap.
— Știu.
— Nu, Mihai. Tu voiai o femeie care să te admire și una care să țină casa în picioare.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată nu a încercat să se apere.
Mi-a spus că întrerupsese legătura personală cu Alina și că îi ceruse să stabilească în scris cum îi va restitui banii.
Mi-a arătat situația împrumuturilor.
Nu era plăcută.
Dar măcar vedeam adevărul.
— Nu vreau să vă pierd, a spus.
M-am uitat spre ușa bucătăriei.
Rareș râdea în curte cu bunica lui.
— Și eu vreau ca băiatul nostru să aibă o familie, Mihai. Dar nu cu prețul de a accepta orice.
Am discutat aproape două ore.
I-am spus că nu mă întorc doar pentru că îi este dor de noi.
Aveam nevoie de schimbări concrete.
În primul rând, trebuia să existe transparență financiară.
Nu mai acceptam împrumuturi ascunse sau bani trimiși altor persoane fără să discutăm.
În al doilea rând, cheltuielile familiei trebuiau împărțite în funcție de veniturile noastre reale și de responsabilitățile fiecăruia.
Nu puteam contribui jumătate din bani cât timp lucram patru ore tocmai pentru a avea grijă de copilul nostru.
Și, în al treilea rând, relația personală cu Alina trebuia să înceteze.
Nu puteam reconstrui încrederea cât timp Mihai continua să-i povestească ei lucruri pe care mie mi le ascundea.
— Accept, a spus.
— Nu vreau să accepți acum și să uiți peste două săptămâni.
— Nu o să uit.
— Atunci arată-mi.
M-am întors acasă după câteva zile.
Nu pentru că îl iertasem.
Și nici doar pentru că Rareș întreba când vine tati.
M-am întors fiindcă voiam să văd dacă mai exista o șansă pentru noi.
Am început consilierea de cuplu.
La primele ședințe, Mihai spunea mereu că nu avusese o relație fizică.
Până când psiholoaga l-a întrebat:
— Credeți că fidelitatea înseamnă doar absența unei relații fizice?
A rămas tăcut.
Atunci am simțit că începea să înțeleagă.
Nu era vorba doar despre Alina.
Era vorba despre toate lucrurile pe care le ascunsese și despre felul în care mă făcuse să mă simt lipsită de valoare.
Au trecut câteva luni.
Mihai vine acum mai devreme acasă.
Îl ia pe Rareș de la grădiniță când programul îi permite.
Se ocupă de mesele de seară de câteva ori pe săptămână și de programările copilului, fără să aștepte să-i spun eu.
Am făcut împreună un buget.
Ratele împrumuturilor pe care le contractase sunt responsabilitatea lui, iar restul cheltuielilor le organizăm în funcție de veniturile și nevoile familiei.
Eu am început să caut posibilități să-mi măresc programul de lucru când Rareș va putea sta mai mult la grădiniță.
Dar nu pentru că Mihai mi-a spus că nu am un serviciu adevărat.
Ci pentru că vreau să-mi recapăt și independența financiară.
Într-o seară, Mihai a venit acasă și l-a găsit pe Rareș construind un tren din cuburi.
— Tati, facem trenul?
M-am uitat spre el.
Cu câteva luni înainte ar fi spus că este prea obosit.
De data aceasta și-a lăsat geanta jos și s-a așezat pe covor.
— Hai să vedem cât de lung îl putem face.
Rareș a început să râdă.
Eu i-am privit din ușa bucătăriei.
Mi-a fost drag să-i văd împreună.
Dar asta nu însemna că uitasem.
Încă tresar uneori când îi sună telefonul.
Încă mă întreb dacă mi-a spus tot adevărul despre Alina.
Uneori îi spun asta.
Și acum nu se mai enervează.
Mă ascultă.
Nu știu dacă vom reuși să reconstruim complet ce am pierdut.
Nu știu dacă peste un an vom mai fi împreună.
Dar știu că nu voi mai accepta să fiu tratată ca o povară pentru că mi-am redus veniturile ca să ne cresc copilul.
Într-o familie, contribuția nu se măsoară doar în banii care intră în cont.
Se măsoară și în nopțile nedormite, în zilele de concediu luate pentru copilul bolnav, în mesele pregătite și în toate lucrurile pe care cineva trebuie să le facă, chiar dacă nimeni nu le vede.
Iar dacă într-o zi Mihai va uita din nou asta, nu voi mai avea nevoie să descopăr transferuri către altă femeie ca să înțeleg că merit mai mult respect.