Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas lângă masa din sufragerie, privind când la Andrei, când la mama lui.
— Vorbești tu cu mine? am întrebat încet. Ca să mă convingi să accept?
Andrei a oftat.
— Irina, nu răstălmăci tot ce spun.
— Atunci spune-i mamei tale că nu putem lua o asemenea decizie fără să fim amândoi de acord.
Mariana a împins dosarul spre mine.
— Eu vă ofer 45.000 de euro! Patruzeci și cinci de mii! Știi câți ani am muncit pentru banii ăștia?
— Știu și vă respect pentru asta.
— Atunci de ce mă umilești?
— Pentru că vreau să locuiesc doar cu soțul și copilul meu?
Fața i s-a înroșit.
— Eu nu sunt o străină, Irina!
— Nu sunteți. Dar nici eu nu sunt o chiriașă în familia dumneavoastră.
Andrei a intervenit:
— Gata! Nu mai suport să vă aud certându-vă!
S-a întors spre mine.
— Mama are șaizeci și șapte de ani. Are probleme cu șoldul, cu tensiunea. Dacă pățește ceva singură?
— Putem să locuim aproape. Putem să mergem zilnic la ea.
— Cu ce bani, Irina? Cu cei nouă mii de euro pe care i-am strâns în șase ani?
N-am răspuns.
Pentru că avea dreptate într-o privință.
Nu aveam banii necesari.
Dar asta nu însemna că trebuia să accept orice condiție.
Mariana s-a așezat la loc pe canapea.
— Eu nu vă mai rog nimic. Ori cumpărăm apartamentul și locuim împreună, ori vă descurcați singuri.
Andrei s-a apropiat imediat de ea.
— Mamă, nu te supăra. Rezolv eu.
M-am uitat la el.
În clipa aceea am înțeles că, pentru soțul meu, problema nu era condiția pusă de Mariana.
Problema eram eu.
Am plecat de la ea fără să mai discutăm.
În mașină, Matei adormise pe bancheta din spate.
Andrei conducea încordat.
— Ai făcut-o pe mama să plângă, a spus după câteva minute.
Am privit pe geam.
— Și eu am plâns de multe ori când am locuit cu ea.
— Iar începi cu povestea aia?
M-am întors spre el.
— Pentru tine au fost opt luni. Pentru mine au fost opt luni în care nu puteam să-mi închid ușa dormitorului fără să mă simt vinovată.
— Mama voia să ajute.
— Și eu voiam să fiu respectată.
A strâns volanul.
— Nu vezi că refuzi singura noastră șansă să avem o casă?
— Văd că vrei să cumperi un apartament în care mama ta a ales deja camera, înainte ca eu să fiu de acord.
N-a mai spus nimic până acasă.
În săptămânile următoare, căsnicia noastră a început să se destrame în liniște.
Nu ne mai certam zilnic.
Aproape că nu mai vorbeam.
Discutam doar despre Matei, cumpărături și facturi.
Andrei accepta în continuare ture suplimentare la service.
Eu veneam de la contabilitate, pregăteam cina și îl luam pe Matei de la grădiniță.
Seara stăteam fiecare cu telefonul lui.
Dormeam la marginile opuse ale patului.
Într-o seară, când m-am dus să iau rufele de pe balcon, l-am auzit pe Andrei vorbind la telefon.
— O conving eu, mamă. Lasă, nu te supăra.
M-am oprit.
— Nu, încă n-a acceptat. Dar n-are altă soluție.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Am intrat în sufragerie și am așteptat să termine.
Când a venit, l-am întrebat:
— Aștepți să obosesc și să cedez?
Andrei a încremenit.
— Ce?
— Te-am auzit. „O conving eu.”
A oftat.
— Mama este foarte supărată.
— Și eu sunt, Andrei.
— Dar tu nu înțelegi ce sacrificiu face!
— Ba înțeleg. Numai că voi doi ați hotărât deja cum trebuie să trăiesc eu.
A ridicat vocea.
— Nu mai pot cu încăpățânarea asta!
— Nici eu nu mai pot să fiu tratată ca un obstacol între tine și mama ta!
În noaptea aceea am plâns în baie, ca să nu mă audă Matei.
Mă gândeam că poate Andrei avea dreptate.
Poate eram egoistă.
Poate ar fi trebuit să accept cei 45.000 de euro și să învăț să trăiesc din nou cu Mariana.
Dar apoi îmi aminteam cum îmi răscolea sertarele.
Cum intra în dormitor fără să bată.
Cum mă critica în fața copilului.
Și cum Andrei îmi spunea mereu să nu pun la suflet.
Nu banii mă speriau.
Mă speria viața care venea odată cu ei.
A doua zi mi-am pus câteva haine într-o geantă.
Nu aveam un plan.
Voiam doar să stau câteva zile la sora mea, Daniela, să mă liniștesc.
Matei m-a văzut.
— Mami, mergem undeva fără tati?
M-am oprit.
— Nu știu încă, puiule.
Andrei a apărut în ușă.
A privit geanta.
— Chiar pleci?
— Nu mai știu cum să vorbesc cu tine.
— Pentru un apartament?
Am clătinat din cap.
— Nu pentru apartament. Pentru că nu mă mai asculți.
S-a așezat pe marginea patului.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu s-a enervat.
— Mi-e frică, Irina, a spus încet.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Să nu moară mama singură. Să nu pățească ceva și să mă întreb toată viața de ce n-am făcut mai mult.
Vocea i s-a frânt.
— M-a crescut singură. A muncit până n-a mai putut. Și acum, când aș putea să am grijă de ea, tu îmi spui că nu vrei.
M-am așezat lângă el.
— Andrei, eu nu-ți cer să alegi între mine și mama ta.
— Așa simt.
— Eu îți cer să nu hotărăști singur cum vom trăi toți trei. Și mie mi-e frică.
— De ce?
— Că o să ajung să te urăsc pentru că ai ales în locul meu.
A rămas tăcut.
— Și atunci ce facem? m-a întrebat.
— Căutăm altă soluție. Una în care mama ta să fie îngrijită și noi să rămânem o familie.
În seara aceea n-am plecat.
Dar nici nu ne-am împăcat ca și cum nu se întâmplase nimic.
Am scos din nou actele și calculele.
Am început să căutăm apartamente mai mici.
Nu trei camere.
Două.
Nu într-un bloc nou.
Într-unul mai vechi, dar bine întreținut.
Am renunțat la cartierele în care prețurile ne depășeau posibilitățile.
Am găsit un apartament modest, aproape de viitoarea școală a lui Matei.
Era la etajul doi, într-un bloc fără lift.
Avea bucătăria mică și parchetul uzat.
Dar era suficient pentru noi.
Am vândut mașina și am cumpărat una mult mai ieftină.
Daniela ne-a împrumutat o sumă mică, pe care am stabilit în scris când urma să i-o returnăm.
Banca ne-a aprobat creditul pentru noua variantă.
Nu era soluția comodă.
Dar era una pe care ne-o puteam permite fără banii Marianei.
Mai rămânea însă problema ei.
Într-o duminică, Andrei a mers singur să vorbească cu mama lui.
Când s-a întors, părea epuizat.
— I-am spus că nu acceptăm cei 45.000 de euro.
Am lăsat farfuria din mână.
— Și?
— A plâns. Mi-a spus că tu m-ai întors împotriva ei.
M-am uitat la el.
— Tu ce i-ai răspuns?
A tras aer adânc.
— Că este decizia noastră.
Pentru prima dată după multe săptămâni, am simțit că nu mai eram singură.
Dar Mariana nu a cedat.
Trei zile nu i-a răspuns la telefon.
Apoi l-a sunat și i-a spus că, dacă nu vrea să locuiască împreună cu ea, să nu se mai aștepte la niciun ajutor.
Andrei a fost foarte afectat.
Într-o seară l-am găsit stând pe balcon, cu telefonul în mână.
— Poate că are dreptate, a murmurat. Poate sunt un fiu nerecunoscător.
M-am apropiat.
— Nu ești nerecunoscător pentru că vrei să locuiești cu soția și copilul tău.
— Dar dacă pățește ceva?
— Atunci trebuie să găsim o soluție pentru siguranța ei. Nu să ne mutăm cu toții într-o casă în care ne vom certa permanent.
După câteva zile, i-am propus să discutăm cu Mariana despre o locuință mai ușor de întreținut.
Apartamentul ei era mare, la etajul patru, într-un bloc fără lift.
Cu problemele de șold, îi era tot mai greu să urce scările.
Ar fi putut să-l vândă și să cumpere o garsonieră confortabilă la parter, aproape de noi.
Diferența de bani putea rămâne pentru tratamente și urgențe.
Când i-am prezentat ideea, Mariana a izbucnit.
— Vreți să mă înghesuiți într-o cutie!
Andrei a rămas calm.
— Mamă, vrem să fii aproape. Să pot veni zilnic la tine. Să nu mai urci patru etaje când te dor picioarele.
— Și nora ta să nu mă vadă decât când are chef!
— Nu despre asta este vorba.
— Ba exact despre asta!
A început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Andrei a așteptat să termine.
Apoi i-a spus:
— Mamă, te iubesc și o să am grijă de tine. Dar nu pot să-mi salvez mama distrugându-mi căsnicia.
Mariana a rămas nemișcată.
Nu-l mai auzise niciodată vorbind astfel.
Apoi ne-a cerut să plecăm.
Am plecat.
De data aceasta, Andrei nu mi-a reproșat nimic.
După aproape două săptămâni, Mariana l-a sunat.
— Am văzut o garsonieră la parter, i-a spus. Are și balcon.
Am mers împreună s-o vedem.
Era într-un bloc îngrijit, la două străzi de apartamentul pe care voiam să-l cumpărăm noi.
Avea o cameră luminoasă, o bucătărie separată și o baie în care Mariana se putea mișca mai ușor.
Peste drum era o piață mică.
Mariana a intrat în bucătărie și a măsurat din ochi locul de lângă fereastră.
— Aici ar încăpea o masă pentru patru persoane, a murmurat.
Andrei a zâmbit.
— Încape, mamă.
— Dacă veniți duminica, a adăugat ea.
M-am uitat spre ea.
— Putem veni duminica. Dar stabilim dinainte, să știm cu toții ce program avem.
Mariana a strâns buzele.
Pentru o clipă am crezut că începe iar cearta.
Dar a dat din cap.
— Bine.
Nu și-a cerut iertare.
Nu a recunoscut că greșise.
Dar pentru prima dată acceptase că apropierea nu înseamnă să locuim cu toții sub același acoperiș.
În octombrie ne-am mutat în apartamentul nostru.
Ploua în ziua aceea.
Aveam cutii peste tot, mobilă veche și un credit pe douăzeci de ani.
Matei alerga dintr-o cameră în alta.
— Mami, asta este casa noastră?
M-am aplecat și l-am îmbrățișat.
— Da, puiule.
— Și bunica unde stă?
— La două străzi de noi.
— Pot să merg la ea?
Andrei a râs.
— Sigur că da. Dar mai întâi despachetăm.
Mariana s-a mutat și ea în garsoniera de la parter, după vânzarea vechiului apartament.
Andrei merge la ea aproape zilnic.
Eu o însoțesc uneori la medic și o ajut când are nevoie.
Matei rămâne la ea din când în când, dacă stabilim împreună.
Nu suntem o familie perfectă.
Mariana încă mai încearcă să ne spună cum să-l creștem pe Matei.
Uneori se supără când nu facem lucrurile cum vrea ea.
Dar acum Andrei nu mai spune automat că trebuie să tac.
Iar eu nu mai simt că orice discuție cu soacra mea poate hotărî viitorul căsniciei mele.
Într-o seară, după ce l-am culcat pe Matei, Andrei a venit în sufragerie.
S-a uitat la cutiile pe care încă nu apucaserăm să le despachetăm.
— Știi ceva? m-a întrebat.
— Ce?
— Apartamentul ăsta e mai mic decât cel pe care îl găsise mama.
Am zâmbit.
— Știu.
— Și o să plătim mai mult decât dacă acceptam banii ei.
— Știu și asta.
S-a așezat lângă mine.
— Dar cred că am făcut alegerea bună.
M-am sprijinit de umărul lui.
— De ce?
A privit spre ușa dormitorului nostru.
— Pentru că aici nu trebuie să ceri voie nimănui să o închizi.
Nu i-am răspuns.
L-am luat doar de mână.
Pentru că, după luni întregi de certuri, calcule și nopți în care mă întrebasem dacă ne vom despărți, soțul meu înțelesese în sfârșit ce încercasem să-i spun.
Cei 45.000 de euro ne-ar fi făcut viața mai ușoară financiar.
Dar ar fi venit cu o condiție pe care eu nu puteam s-o accept.
Și poate că uneori cel mai scump lucru dintr-o familie nu este rata la bancă.
Este prețul pe care ajungi să-l plătești atunci când renunți la liniștea ta doar ca să nu superi pe nimeni.