Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — După tot ce ți-am făcut, de ce m-ai mai ține în casa asta?
Am rămas în fața soacrei mele. Ileana ținea fotografia lui Radu la piept și mă privea cu aceeași încăpățânare pe care o cunoscusem optsprezece ani.
— Vreți adevărul? am întrebat.
— Nu vreau milă, Adriana.
— Adevărul este că mi-am dorit de multe ori să plecați. Când îmi verificați sacoșele, când îmi umblați prin sertare, când îi spuneați lui Radu că nu sunt destul de bună pentru el. Și mai ales când am pierdut sarcina, iar dumneavoastră nu mi-ați spus nici măcar o vorbă bună.
Ileana a strâns rama fotografiei.
— Nu eu ți-am luat copilul.
— Știu. Medicii mi-au spus că nu era vina dumneavoastră. Dar asta nu șterge ce mi-ați spus atunci.
A întors capul spre fereastră.
— Atunci de ce nu mă trimiți la cămin?
— Pentru că tocmai l-am pierdut amândouă pe Radu. Pentru că aveți nevoie de ajutor. Și pentru că nu vreau să iau o hotărâre din răzbunare.
— Deci rămân aici?
— Deocamdată, da. Dar cu niște reguli. Nu mă mai jigniți, nu-mi mai controlați fiecare pas și acceptați ajutor medical când aveți nevoie.
— Reguli? În casa mea?
— În casa în care am trăit și eu optsprezece ani. Nu mai pot fi musafiră în propria viață.
Ileana a deschis gura, pregătită să răspundă. Apoi a tăcut. Era prima dată când nu încerca să câștige discuția.
În seara aceea i-am dus supă. A gustat și a strâmbat din nas.
— E prea sărată.
— Mâine pun mai puțină sare, am răspuns, și am ieșit.
Nu deveniserăm prietene. Nici măcar nu ne împăcaserăm. Dar nu mai voiam să-mi petrec zilele certându-mă cu ea pentru fiecare lingură.
Câteva zile mai târziu a venit Andrei, fiul meu, de la București. M-a găsit schimbând așternuturile bunicii.
— Mamă, bunica te-a chinuit atâția ani. De ce faci asta?
— Nu știu cât timp vom putea continua acasă. Mai întâi vreau să vedem ce îngrijire îi trebuie.
— Nu vreau să te pierd și pe tine, a spus.
M-am oprit. După moartea lui Radu, cuvintele acestea mă speriau mai mult decât orice.
— Nici eu nu vreau să mă pierd. Tocmai de aceea o să mă ajuți.
Am mers împreună la medic. Ileana avea diabet, tensiune, probleme de mers și episoade în care uita aragazul aprins. Am cerut evaluare și recomandări pentru supraveghere. Am îndepărtat covorașele de pe hol, am montat o lumină de veghe și am organizat medicamentele după indicațiile primite. Pentru îngrijirile pe care nu le puteam face singură, am apelat la personal calificat.
Ileana protesta la fiecare schimbare.
— Am trăit atâția ani fără să-mi spună străinii ce să fac!
— Și vrem să mai trăiți în siguranță, i-am răspuns.
Primele luni au fost grele. Dacă deschideam geamul, era curent. Dacă îl închideam, nu avea aer. Ciorba era când prea acră, când prea grasă. Uneori spunea că Radu ar fi făcut lucrurile altfel.
Într-o seară am pus farfuria pe masă.
— Doamnă Ileana, dacă vă este dor de Radu, spuneți-mi că vă este dor. Dar nu mă mai certați pentru că nu sunt el.
M-a privit lung. Apoi i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Îmi lipsește în fiecare zi.
M-am așezat lângă ea.
— Și mie.
Am rămas așa, fără să ne mai măsurăm suferința.
Schimbarea adevărată a venit într-o noapte. Pe la două am auzit un zgomot pe hol. Ileana căzuse lângă baie. Bastonul era la câțiva pași, iar ea încerca să se ridice.
— Nu vă mișcați. V-ați lovit la cap? Vă doare ceva?
— Am vrut doar să merg singură.
Am chemat ajutor medical și am rămas lângă ea, fără să încerc s-o ridic înainte să fie evaluată.
Mi-a prins mâna.
— Să nu-l chemi pe Andrei. Să nu mă vadă așa.
— Nu aveți de ce să vă fie rușine.
— Toată viața eu am avut grijă de ceilalți. Acum nici la baie nu mai pot merge.
A tăcut, apoi a strâns mâna mea mai tare.
— Adriana, eu am fost rea cu tine.
Am încremenit.
— Vorbim după ce vă faceți bine.
— Nu. Poate mâine nu mai am curaj.
A privit tavanul.
— Tatăl lui Radu m-a părăsit când băiatul avea șapte ani. Munceam la fabrica de confecții. Uneori nu aveam bani nici de încălțăminte. Radu era tot ce aveam. Când te-a adus acasă, mi-a fost frică să nu-l pierd.
— Nu voiam să vi-l iau.
— Știu acum. Dar când vă vedeam râzând împreună, mă simțeam dată la o parte. Și am încercat mereu să-ți arăt că eu sunt mai importantă.
Mi-au dat lacrimile.
— M-ați făcut să mă simt străină în propria familie. Iar Radu tăcea.
— Îl făceam să se simtă vinovat dacă îți lua apărarea, a mărturisit. Am greșit față de amândoi.
Nu era o scuză. Nici nu mi-a cerut să uit. Dar după optsprezece ani auzeam, în sfârșit, că știa ce făcuse.
După ce medicii au evaluat-o și s-a întors acasă, am schimbat planul de îngrijire. Andrei venea mai des, iar Ileana a acceptat supravegherea suplimentară. Nu fără comentarii, firește.
Într-o zi mi-a spus că am pus prea mult ulei în mâncare.
— Dacă mai comentați, mâine primiți iaurt simplu.
S-a uitat la mine uluită, apoi a pufnit în râs.
— Ai prins gură, Adriana.
— Am avut-o mereu. Acum doar o folosesc.
Încet, am învățat să stăm împreună fără să ne rănim. Seara ne uitam la știri, fiecare în fotoliul ei. Uneori scoteam albumul cu fotografii. Ileana se oprea mereu la cele cu Radu.
Într-una era la o nuntă, lângă mine, și zâmbea larg.
— Aici era fericit, a spus.
— Da.
— Am crezut că, dacă îl iubesc destul, trebuie să mă asculte numai pe mine.
Am închis albumul.
— Iar eu am crezut că, dacă am destulă răbdare, o să mă acceptați.
— Am pierdut mult timp, Adriana.
— Da, am pierdut.
N-am încercat să îndulcesc adevărul.
Cu timpul, sănătatea ei s-a șubrezit. Au urmat consultații, internări și perioade în care avea nevoie de ajutor pentru aproape orice. Am continuat să lucrez cât am putut. Andrei contribuia și el, iar pentru îngrijirile medicale apelam la oameni pregătiți. Nu făceam totul singură și nu mă mai simțeam vinovată pentru asta.
Într-o seară m-a chemat lângă pat.
— Adriana, tu m-ai iertat?
M-am gândit înainte să răspund.
— Nu știu dacă am iertat tot. Unele lucruri încă mă dor.
A dat încet din cap.
— Înțeleg.
— Dar nu vă mai urăsc.
— E destul, a șoptit.
Aproape doi ani după moartea lui Radu, starea Ilenei s-a agravat. Medicul ne-a explicat că se apropia sfârșitul. Andrei a venit acasă, iar în ultimele ore am stat pe rând lângă ea.
Când am intrat în cameră, a deschis ochii și mi-a prins mâna.
— Adriana… să nu crezi că n-am văzut ce-ai făcut pentru mine.
— Sunt aici, doamnă Ileana.
A respirat greu.
— Și să știi că Radu a avut o nevastă bună.
Am început să plâng. Așteptasem cuvintele acelea aproape douăzeci de ani.
— Vă mulțumesc.
A închis ochii. Nu mi-a mai spus nimic. S-a stins liniștită, cu noi aproape.
După înmormântare, casa a rămas tăcută. Nu mai era nimeni care să-mi spună că am pus prea multă sare în ciorbă sau că fața de masă are culori țipătoare.
Într-o dimineață am găsit oala ei veche în bucătărie. Am pus mâna pe capac și aproape că i-am auzit vocea:
— Adriana, iar ai lăsat oala nespălată?
Am zâmbit printre lacrimi.
Andrei a venit să mă ajute să-i strâng lucrurile. Am găsit o fotografie în care Ileana îl ținea de mână pe Radu, pe când era copil.
— Bunica era tânără aici, a spus el.
Am privit-o. Zâmbea, cu mult înainte să devină femeia aspră pe care o cunoscusem.
— A dus multe, am murmurat.
— Asta nu înseamnă că avea dreptul să te rănească, mamă.
— Știu.
— Atunci de ce plângi după ea?
Am așezat fotografia lângă cea a lui Radu.
— Pentru că poți să suferi din cauza unui om și totuși să-ți fie dor de el. Și pentru că, în ultimii doi ani, am cunoscut și o parte din bunica ta pe care nu credeam că o voi vedea vreodată.
Andrei m-a îmbrățișat.
În aceeași după-amiază am schimbat fața de masă din bucătărie. Am ales una colorată, exact cum îmi plăcea mie și cum Ileana n-ar fi aprobat niciodată.
Am netezit-o cu palmele, apoi m-am așezat la masă.
Optsprezece ani îmi dorisem să am liniște în casa aceea. Acum o aveam, dar nu în felul în care mi-o imaginasem. Radu nu mai era. Ileana nu mai era. Iar eu trebuia să învăț să trăiesc și pentru mine.
Nu știu dacă am iertat-o cu adevărat. Poate că unele răni nu dispar niciodată complet. Dar știu că, în ultimii ani ai vieții ei, am încetat să ne mai luptăm pentru locul pe care fiecare îl ocupase în inima lui Radu.
Nu am devenit mamă și fiică. Nu am șters trecutul. Dar am reușit să nu ne mai fim dușmane.
Și, uneori, când gătesc și îmi dau seama că am pus prea multă sare, mă surprind spunând cu voce tare:
— Ei, doamnă Ileana, de data asta chiar ați fi avut dreptate!
Apoi zâmbesc.
Nu pentru că am uitat ce mi-a făcut. Ci pentru că am învățat să-mi amintesc de ea fără să mă doară de fiecare dată.
Iar seara, când închid ușa dormitorului, nu mai trebuie să cer voie nimănui.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, liniștea din casa aceea îmi aparține.