Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Să las de la mine? Adrian, mama ta a intrat peste mine în dormitor și m-a insultat pentru că îmi hrănesc copilul!
— Gabriela, nu mai exagera. Știi cum e mama.
— Tocmai asta e problema. Știu cum e mama ta, dar tu nu faci nimic!
Adrian a oftat, a pus farfuriile pe comodă și a condus-o pe Tamara afară din dormitor.
— Hai, mamă. Las-o să termine.
Din hol am auzit-o povestindu-i unchiului Radu că femeile din ziua de azi nu mai au rușine.
Am închis ușa și mi-am strâns băiețelul la piept. Credeam că episodul se încheiase.
Dar joi seara, Adrian a venit acasă cu două sacoșe uriașe.
— Uite ce ne-a cumpărat mama!
Înăuntru erau șaisprezece cutii de lapte praf pentru bebeluși.
— Ce-i cu astea?
— Mama spune că lui Andrei nu-i ajunge laptele tău.
Am rămas uluită.
— Adrian, ieri am fost la pediatru. Andrei a luat 950 de grame într-o lună. Medicul a spus că se dezvoltă foarte bine!
— Știu, dar mama e îngrijorată.
— Cât au costat?
— 225 de lei cutia. În total, 3.600 de lei.
Am simțit cum mă cuprinde furia. Noi economiseam fiecare leu pentru creditul apartamentului, iar Tamara cheltuise jumătate din economiile ei pe ceva ce nu ceruserăm.
— Mâine le duci înapoi.
— Gabriela, mama a făcut un gest frumos! Putem să-i dăm copilului măcar un biberon seara. Eu îl hrănesc, tu dormi și mama se liniștește.
— Copilul nostru nu este un instrument prin care să-i liniștim orgoliul mamei tale!
Ne-am certat, iar în noaptea aceea am dormit întorși spate în spate.
Vineri dimineață, după ce Adrian a plecat la serviciu, am chemat un taxi și am dus cutiile la Tamara.
Am găsit-o în bucătărie, pregătind sarmale.
— V-am adus laptele înapoi. Andrei este sănătos și nu are nevoie de el.
Soacra mea a încremenit.
— Nerecunoscătoareo! Mi-am cheltuit economiile pentru nepotul meu!
— Nu v-am cerut să cumpărați nimic. De ce vă deranjează atât de tare că îl alăptez?
Tamara a trântit frunza de varză pe care o ținea.
— Pentru că tu habar n-ai ce înseamnă să nu poți!
Apoi, pentru prima dată, mi-a povestit ce i se întâmplase când îl născuse pe Adrian, în 1991.
După numai trei zile, nu mai reușise să alăpteze. Trăiau în lipsuri, soțul ei, Marcel, dispărea de acasă, iar propria soacră o umilea, spunându-i că este o mamă defectă.
— Încercam noaptea să-mi hrănesc copilul și plângeam singură în baie, mi-a spus. Iar Marcel mă înșela cu vecina de la etajul de jos. Ea avea gemeni și îi alăpta pe amândoi. Îmi spunea că aceea este o femeie adevărată, nu eu!
Am rămas fără cuvinte.
— Iar acum vii tu, a continuat Tamara, cu copilul la sân, de parcă totul ar fi atât de simplu! De fiecare dată îmi amintești ce n-am putut eu să fac!
Înțelegeam, în sfârșit, de unde venea furia ei.
— Îmi pare rău pentru ce ați trăit. Dar eu nu sunt soacra dumneavoastră, iar Andrei nu trebuie să plătească pentru ce v-a făcut Marcel.
Am lăsat sacoșele lângă frigider și am plecat.
Sâmbătă am sărbătorit împlinirea a treizeci de ani a lui Adrian.
Veniseră unchiul Radu, mătușa Mihaela cu soțul ei, doi prieteni vechi și Tamara.
Soacra mea a stat toată seara încruntată, refuzând aproape orice mâncare pregătisem.
În jurul orei opt și jumătate, Andrei s-a trezit. Din interfonul pentru bebeluși i-am auzit scâncetul.
— Mă întorc imediat, am spus, ridicându-mă. Trebuie să-l hrănesc.
Tamara a sărit de pe scaun și a scos din geantă un biberon pregătit.
— Stai jos! Îl hrănesc eu. I-am adus lapte praf!
Am încremenit.
— Tamara, v-am spus că nu folosim laptele acela.
— Copilul este flămând! Eu știu mai bine ce-i trebuie!
A încercat să treacă pe lângă mine spre dormitor.
M-am așezat în fața ei.
— Nu intrați la copil cu biberonul!
— Dă-te la o parte! Sunt bunica lui!
Toți invitații tăcuseră.
I-am luat biberonul din mână, am desfăcut capacul și am turnat laptele în ghiveciul cu ficus de lângă ușă.
— Gabriela! a strigat Adrian, ridicându-se.
Dar eu nu mă mai puteam opri.
— Tamara, știu ce v-a făcut Marcel! Știu că vă umilea pentru că nu puteați alăpta și că vă înșela cu vecina care își hrănea gemenii!
Chipul soacrei mele s-a albit.
— Taci… a șoptit.
— Știu că ați suferit. Dar eu nu sunt vinovată pentru suferința dumneavoastră! Nu aveți dreptul să mă umiliți și să încercați să-mi luați copilul doar pentru că nu suportați amintirea propriului trecut!
Mătușa Mihaela și-a dus mâna la gură.
Tamara mă privea cu ochii plini de lacrimi.
— Ai spus tuturor…
Atunci am realizat ce făcusem. Dezvăluisem în fața musafirilor cea mai dureroasă parte a vieții ei.
Dar cuvintele nu mai puteau fi retrase.
— Dacă nu puteți respecta felul în care ne creștem copilul, nu mai aveți ce căuta în casa noastră, am spus.
Tamara și-a luat paltonul și a ieșit.
Adrian s-a întors furios spre mine.
— Îți dai seama ce-ai făcut? Mama mi-a povestit toate astea în taină! Ai umilit-o în fața tuturor!
— Și ea mă umilește de luni întregi, Adrian! Iar tu nu m-ai apărat niciodată!
— Puteai să-i spui să plece fără să-i distrugi demnitatea!
Nu am răspuns. În privința aceea, avea dreptate. Dar nici el nu înțelegea cât de singură mă lăsase în fața mamei lui.
Adrian și-a luat cheile mașinii și a plecat după Tamara.
Musafirii s-au ridicat unul câte unul. După zece minute, apartamentul era gol.
M-am dus în dormitor, l-am luat pe Andrei în brațe și l-am alăptat până s-a liniștit.
La ora unu noaptea, Adrian mi-a trimis un mesaj.
„O să stau la mama o vreme. Te-ai purtat ca o bestie. A trebuit să chemăm ambulanța, avea tensiunea 220. Sper că ești mulțumită.”
Am citit mesajul de două ori.
Nu regretam că îmi apărasem copilul. Nu regretam că refuzasem să accept umilințele Tamarei.
Dar știam că, în furia mea, folosiserăm împotriva ei tocmai lucrurile pe care mi le mărturisise într-un moment de slăbiciune.
Am lăsat telefonul deoparte, am mers la ușa de la intrare și am tras zăvorul metalic de noapte, cel care nu putea fi deschis din afară cu o cheie.
Apoi m-am întors în dormitor, lângă băiețelul meu.
Nu știam dacă Adrian avea să se întoarcă sau ce se va întâmpla cu familia noastră.
Dar în noaptea aceea am înțeles că aveam două probleme diferite: o soacră care nu-mi respecta limitele și un soț care nu știa să fie de partea familiei pe care și-o întemeiase.
Nu puteam schimba trecutul Tamarei și nici cuvintele pe care le rostisem în fața musafirilor.
Dar puteam hotărî ce aveam să accept de acum înainte.
Iar nimeni, nici măcar bunica lui Andrei, nu avea dreptul să transforme propriile răni în umilințe pentru mine și în decizii luate peste capul părinților lui.