Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Irina a rămas în prag, cu prosopul în mâini. Se uita la cutia de bijuterii și parcă încerca să găsească o explicație.
— Teo, ascultă-mă puțin…
— Unde sunt bijuteriile mele?
— N-am vrut să se ajungă aici.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Le-ai luat tu?
Irina și-a coborât privirea.
— Aveam niște datorii. Mă sunau în fiecare zi. Mă amenințau cu executarea. Nu mai știam ce să fac!
— Te-am întrebat dacă mi-ai luat aurul!
— L-am amanetat, bine? Dar voiam să-l recuperez!
M-am sprijinit de dulap.
— Lanțul primit de la mama? Brățările? Verigheta bunicii?
— Unele sunt încă la amanet. Altele… nu le-am mai putut recupera.
Am simțit că îmi arde fața.
— Irina, te-am primit în casa mea! Ți-am dat de mâncare, ți-am spălat hainele, ți-am oferit camera copilului meu! Și tu mi-ai furat lucrurile?
— Ce voiai să fac? Să mă lase ăia fără nimic? Nu înțelegi ce înseamnă să ai datorii!
— Ba înțeleg. Dar nu înțeleg cum ai putut să mă privești în ochi în fiecare zi și să mă minți.
În clipa aceea, Cătălin a apărut în ușă.
— Ce se întâmplă aici?
I-am arătat cutia.
— Irina mi-a amanetat bijuteriile.
Soțul meu a încremenit.
— Și banii dispăruți din casă?
Irina n-a răspuns.
— Te întreb ceva! a ridicat Cătălin vocea.
— Da! Am luat și din bani! Dar aveam de gând să-i dau înapoi!
Cătălin a arătat spre hol.
— Îți strângi lucrurile și pleci astăzi.
Irina s-a întors imediat spre mine.
— Teo, spune-i ceva! N-am unde să mă duc!
Pentru o clipă, am văzut-o din nou pe fetița cu care mâncam corcodușe în curtea bunicii din Buzău.
Dar apoi m-am uitat la cutia goală.
— Pleacă, Irina.
— Mă dai afară pentru niște bijuterii?
— Nu pentru bijuterii. Pentru că ai furat de la mine și ai continuat să mă minți.
Și-a îndesat hainele în trollere, trântind sertarele și fermoarele. La plecare s-a întors spre mine.
— Mare sfântă te crezi și tu!
Am închis ușa fără să-i răspund.
După ce a plecat, m-am așezat pe marginea patului și am început să plâng, cu cutia goală în brațe.
Cătălin s-a așezat lângă mine.
— Teodora, trebuie să mergem la poliție.
— Este verișoara mea…
— Și tu ești soția mea. Iar lucrurile acelea erau ale tale. Unele nici nu pot fi înlocuite.
Nu i-am răspuns imediat.
— Măcar să aflăm unde sunt, a continuat el. Dacă mai putem recupera ceva.
Atunci mi-am dat seama că Irina plecase fără să-mi spună nici măcar la ce amanet dusese bijuteriile.
Am sunat-o.
A răspuns după câteva încercări.
— Ce mai vrei, Teo?
— Vreau numele caselor de amanet și toate contractele.
— Nu le mai am.
— Irina, dacă vrei să rezolvăm ceva, începi prin a spune adevărul.
A doua zi mi-a trimis fotografiile a două contracte și adresele amaneturilor.
Am mers cu Cătălin să verificăm situația.
La primul amanet am aflat că două brățări și o pereche de cercei erau încă în perioada contractuală în care puteau fi recuperate, cu respectarea procedurilor și achitarea sumelor datorate.
La al doilea, vestea a fost mult mai rea.
Lanțul primit de la mama și verigheta bunicii nu mai erau disponibile. Irina nu respectase termenele, iar bunurile fuseseră valorificate.
Am ieșit pe trotuar și m-am oprit lângă mașină.
— Verigheta bunicii, Cătălin…
El m-a luat în brațe.
— Știu.
— Bunica mi-a pus-o în palmă înainte să moară. Mi-a spus s-o păstrez, indiferent ce se întâmplă.
— Nu tu ai pierdut-o, Teo. Ți-a fost furată.
Dar cuvintele lui nu puteau schimba nimic.
În zilele următoare am strâns fotografii cu bijuteriile, mesajele Irinei și informațiile despre amanetare.
Am depus plângere la poliție, deși mi-a fost îngrozitor de greu să rostesc numele verișoarei mele.
Nu voiam să mă răzbun. Voiam ca ceea ce făcuse să aibă consecințe și să existe o șansă de recuperare a prejudiciului.
Irina m-a sunat furioasă când a aflat.
— Ai făcut plângere împotriva mea? Suntem familie!
— Și noi eram familie când mi-ai luat aurul din dulap.
— O să-mi distrugi viața!
— Irina, eu nu ți-am făcut datoriile și nu ți-am amanetat lucrurile. Tu ai luat deciziile acestea.
A început să plângă.
— Nu mai pot, Teo. Am trei IFN-uri. Dobânzile au crescut, am rămas fără serviciu și am tot împrumutat bani ca să acopăr alte datorii.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că nu-mi mai dai.
Răspunsul acela m-a durut mai tare decât mă așteptam.
Nu furase într-un moment de panică. Știuse că eu nu aș fi acceptat și alesese să-mi ia lucrurile pe ascuns.
— Nu pot să-ți plătesc datoriile, Irina. Și nu te mai pot primi în casa mea.
— Atunci ce fac?
— Începi prin a-ți asuma ce ai făcut. Și cauți o soluție pentru datoriile tale fără să mai iei de la alții.
Am închis.
Cu economiile pe care le mai aveam și cu ajutorul lui Cătălin, am reușit să recuperăm bijuteriile care se mai aflau la amanet.
Nu pe toate.
Lanțul mamei și verigheta bunicii rămâneau pierdute.
Am păstrat documentele și dovezile pentru recuperarea prejudiciului prin procedurile legale.
Irina s-a mutat temporar la părinții ei, în Buzău. Din ce am aflat, și-a găsit ulterior un serviciu și a început să discute cu creditorii despre posibilitățile de plată.
Nu am mai intervenit financiar.
Câteva luni mai târziu, mi-a trimis un mesaj.
„Teo, știu că nu mă vei ierta prea curând. Am început să pun bani deoparte. Vreau să-ți dau înapoi tot ce pot.”
Nu i-am răspuns în ziua aceea.
Nu pentru că voiam s-o pedepsesc, ci pentru că încă nu eram pregătită să mă port cu ea ca înainte.
Într-o seară, Daria s-a întors de la mama și m-a văzut așezând cutia de bijuterii în dulap.
— Mamă, de ce o încui acum?
Am rămas câteva secunde fără răspuns.
— Pentru că uneori trebuie să avem grijă de lucrurile importante, iubita mea.
— Dar înainte nu o încuiai.
Am închis sertarul.
— Înainte aveam mai multă încredere.
Daria m-a îmbrățișat și a plecat în camera ei.
Am rămas singură, privind cheia din palmă.
Mult timp mă întrebasem dacă bunătatea mea fusese doar prostie.
Îmi primisem verișoara în casă pentru că o iubeam și pentru că nu voiam s-o văd pe drumuri. Nu avusesem niciun motiv să cred că îmi va fura lucrurile.
Greșeala mea nu fusese că o ajutasem.
Greșisem când ignorasem semnele, când îmi certasem soțul pentru suspiciunile lui și când acceptasem să mă simt vinovată pentru întrebările pe care aveam tot dreptul să le pun.
Nu știu dacă voi mai putea avea vreodată aceeași relație cu Irina.
Poate că într-o zi o voi ierta. Poate că nu.
Dar nu o voi mai primi să locuiască în casa mea și nu îi voi mai încredința banii sau lucrurile familiei mele.
Am înțeles că pot să-mi pară rău pentru necazurile unui om fără să accept să fiu eu cea care plătește pentru alegerile lui.
Și că a pune o limită după o trădare nu înseamnă să devii un om rece.
Înseamnă să înveți că bunătatea nu trebuie să te lase fără apărare chiar în propria casă.