Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am simțit cum mi se strânge stomacul. Teodora mă privea cu ochii coborâți, iar Cătălin se uita când la ea, când la mine.
— Cum adică o cunoști pe mama? a întrebat el.
— Am mai întâlnit-o, a răspuns Teodora încet.
— Unde?
Niciuna dintre noi n-a răspuns.
Am tras un scaun și m-am așezat. Nu voiam să-i spun băiatului meu adevărul în mijlocul unei certe, dar nici nu puteam să mă prefac că totul era în regulă.
— Cătălin, trebuie să vorbim despre ceva ce s-a întâmplat cu mulți ani în urmă.
— Mamă, mă sperii. Ce se întâmplă?
Am privit-o pe Teodora.
— Spune-i tu.
Fata și-a frământat mâinile.
— Am fost colegă cu Ilinca în școala generală.
Cătălin a zâmbit surprins.
— Serios? Și nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că nu ne-am înțeles bine, a murmurat ea.
Am simțit cum îmi crește furia.
— Nu v-ați înțeles bine? Așa numești tu ce i-ai făcut fiicei mele?
Teodora a început să plângă.
— Știu că am greșit.
— Ilinca a făcut ani de terapie din cauza voastră! Venea acasă tremurând, îi era frică să deschidă telefonul și inventa boli numai ca să nu mai meargă la școală!
Cătălin s-a ridicat brusc.
— Stați puțin! Despre ce vorbiți?
I-am povestit despre grupul de fete care o umiliseră pe Ilinca, despre mesajele jignitoare, caietele rupte și fotografiile făcute fără acordul ei.
Teodora n-a încercat să mă contrazică.
— Este adevărat? a întrebat-o Cătălin.
— Da.
— Și știai că Ilinca este sora mea?
— Am aflat când mi-ai arătat fotografiile familiei tale.
— Adică de aproape un an?
Teodora a încuviințat.
— Mi-a fost rușine. Mi-a fost teamă că mă vei părăsi.
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Și ai preferat să mă lași să pregătesc nunta fără să știu nimic?
— M-am schimbat, Cătălin. Nu mai sunt fata aceea!
— Poate că te-ai schimbat, am intervenit. Dar Ilinca nu știe asta. Și nici nu este obligată să te creadă.
Cătălin a plecat împreună cu Teodora fără să mai vorbească despre nuntă.
Două zile mai târziu, am discutat cu soțul meu, Sorin.
— Mirela, au trecut aproape cincisprezece ani. Nu putem condamna fata pentru totdeauna.
— Nu vreau s-o condamn. Dar nici nu pot să-i cer Ilincăi să stea la aceeași masă cu ea și să zâmbească.
— Și dacă pierdem băiatul?
Întrebarea aceea m-a urmărit toată noaptea.
În cele din urmă, am hotărât să-i spun Ilincăi adevărul înainte să afle din altă parte.
Am invitat-o acasă și i-am povestit despre logodna fratelui ei.
La început a crezut că glumesc.
— Teodora? Teodora aceea?
Am încuviințat.
Ilinca s-a ridicat și s-a dus la fereastră.
— Știe Cătălin?
— Acum știe.
— Și tot vrea s-o ia de soție?
— Nu știu ce va hotărî.
Ilinca s-a întors spre mine.
— Mamă, eu nu pot să trec prin asta din nou.
— Nu-ți voi cere să faci nimic împotriva voinței tale.
A început să plângă.
— Ani întregi m-am întrebat ce aveam în neregulă. De ce mă urau. De ce nimeni nu voia să stea lângă mine. Și acum trebuie să mă gândesc că femeia aceea ar putea veni la fiecare Crăciun în casa noastră?
Am îmbrățișat-o.
— Nu trebuie să hotărăști nimic astăzi.
Dar conflictul abia începea.
Cătălin m-a sunat în aceeași seară.
— Mamă, Teodora vrea să-i ceară iertare Ilincăi.
— Ai întrebat-o pe sora ta dacă vrea s-o asculte?
— Nu. Dar trebuie să discutăm cumva!
— Cătălin, nu poți organiza o împăcare ca pe o rezervare la restaurant.
A tăcut.
— Teodora poate regreta sincer. Dar Ilinca are dreptul să nu o ierte.
— Și eu ce fac? Renunț la femeia pe care o iubesc?
— Asta trebuie să hotărăști tu. Eu nu-ți voi alege soția.
După câteva zile, Ilinca a acceptat o singură întâlnire, cu mine și Cătălin de față.
Nu pentru împăcare, mi-a spus. Voia doar să audă ce avea Teodora de spus.
Ne-am întâlnit în sufrageria noastră.
Teodora a venit fără flori, fără cadouri și fără să încerce s-o îmbrățișeze.
— Ilinca, îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut.
Fiica mea a privit-o rece.
— Pentru ce anume?
Teodora a ezitat.
— Pentru mesajele acelea. Pentru că le spuneam fetelor să nu vorbească cu tine. Pentru fotografii. Pentru ziua în care ți-am ascuns ghiozdanul.
— Și pentru grupul în care mă numeați nebună?
— Da.
— Știi că încă am unele dintre mesajele voastre?
Teodora și-a coborât privirea.
— Nu mă aștept să mă ierți.
— Atunci de ce ai venit?
— Pentru că trebuia să-ți spun că îmi pare rău. Și pentru că l-am mințit pe Cătălin prin tăcere.
Ilinca a rămas câteva clipe nemișcată.
— Dar pentru o nuntă ai găsit curaj.
Teodora a început să plângă.
— Ai dreptate. Ar fi trebuit să te caut înainte să aflu că ești sora lui. N-am făcut-o.
— Și acum ce vrei de la mine?
— Nimic. Nu-ți cer să vii la nuntă. Nu-ți cer să mă primești în familie. Vreau doar să știi că nu mai sunt mândră de fata care am fost.
Ilinca s-a ridicat.
— Mă bucur dacă te-ai schimbat. Dar eu nu vreau să am o relație cu tine.
— Înțeleg.
— Și nu vreau să mai fiu pusă în situația de a explica de ce.
Teodora a încuviințat.
Întâlnirea s-a încheiat fără îmbrățișări și fără promisiuni.
După plecarea Teodorei, Cătălin s-a întors spre sora lui.
— Ilinca, chiar nu există nicio șansă să treci peste?
Fiica mea l-a privit lung.
— Tu ai putea să te așezi la masă, de sărbători, cu omul care ți-a făcut viața un coșmar?
— Eram copii atunci.
— Tocmai. Eram un copil care nu avea cum să se apere.
Cătălin n-a mai spus nimic.
Au urmat săptămâni dificile.
Teodora și Cătălin au amânat nunta. Nu pentru că le-am cerut noi, ci pentru că el a recunoscut că aveau lucruri importante de discutat înainte să se căsătorească.
Mi-a mărturisit că nu știa dacă poate avea încredere într-o femeie care îi ascunsese aproape un an un lucru atât de important.
Dar nici nu voia să creadă că oamenii nu se pot schimba.
— Mamă, o iubesc, mi-a spus. Și văd cum se poartă acum cu oamenii. Nu seamănă cu fata despre care îmi povestiți.
— Atunci judec-o după ceea ce face astăzi. Dar nu-i cere surorii tale să plătească pentru alegerea ta.
Cătălin a rămas pe gânduri.
În cele din urmă, el și Teodora au decis să continue relația și să reprogrameze cununia pentru anul următor.
Ilinca nu a fost invitată să participe la pregătiri și nimeni nu i-a mai cerut să accepte întâlniri cu Teodora.
Cătălin a mers personal la sora lui.
— Ilinca, vreau să știi că te iubesc și că nu vreau să te pierd.
— Nici eu nu vreau să te pierd, i-a răspuns ea. Dar nu pot să mă prefac că Teodora este o persoană oarecare pentru mine.
— Nu-ți voi mai cere asta.
— Atunci putem rămâne frate și soră. Dar fără să mă obligi să fac parte din viața ei.
A fost prima conversație dintre ei care nu s-a terminat cu reproșuri.
Eu și Sorin am hotărât să nu mai organizăm întâlniri de familie în care Ilinca și Teodora să fie puse față în față.
Nu era soluția pe care mi-o imaginasem când copiii mei erau mici.
Dar era una pe care o puteam respecta.
Într-o duminică, Ilinca a venit la noi la prânz. Am stat împreună, am povestit despre serviciul ei și am râs pentru prima dată după multe săptămâni.
La plecare, m-a îmbrățișat.
— Mulțumesc, mamă.
— Pentru ce?
— Pentru că nu mi-ai cerut să uit.
Am strâns-o la piept.
Atunci am înțeles că nu trebuia să aleg între cei doi copii ai mei.
Nu puteam hotărî în locul lui Cătălin cu cine să se căsătorească. Dar nici nu aveam dreptul să-i cer Ilincăi să-și sacrifice liniștea pentru nunta fratelui ei.
Teodora putea să regrete sincer. Putea chiar să fie un om diferit de adolescenta care o umilise pe fiica mea.
Dar schimbarea ei nu ștergea trecutul Ilincăi.
Iar iertarea, dacă avea să vină vreodată, trebuia să fie alegerea fiicei mele, nu obligația ei.
Am rămas mama amândurora, fără să mai încerc să cumpăr pacea unuia cu suferința celuilalt.
Pentru că uneori o familie nu se salvează obligându-i pe toți să stea la aceeași masă.
Se salvează atunci când înveți să respecți și locul gol al celui care are nevoie să stea departe.