Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Casa pe care spui că ai vândut-o, Andrei, nu mai era a mea când ai încercat să faci tranzacția.
Soțul meu a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce tot vorbești?
Am pus cele două bancnote de cinci sute de lei înapoi în plic.
— Am vândut casa acum două săptămâni.
Mariana a izbucnit în râs.
— Auzi, Andrei? Acum inventează povești! Crede că ne sperie!
— Nu inventez nimic, doamnă Mariana. Casa a fost vândută legal, prin notar, unor oameni care au cumpărat-o pentru familia lor.
Andrei s-a apropiat de masă.
— Nu puteai să vinzi casa fără să-mi spui!
— Era proprietatea mea, moștenită de la tata. Nu aveai niciun drept să hotărăști tu ce fac cu ea.
— Eram căsătoriți, Cristina!
— Știu. Tocmai de aceea mi-aș fi dorit să pot avea încredere în tine.
Fața i s-a înroșit.
— Și unde sunt banii?
Am simțit un gust amar.
La trei zile după ce născusem, soțul meu nu mă întrebase dacă mă doare ceva sau dacă Sofia este bine.
Îl interesa unde ajunseseră banii din vânzarea casei.
— Sunt într-un cont pe numele meu, Andrei. Iar suma exactă nu te privește acum.
Mariana a lovit masa cu palma.
— Banii aceia trebuie împărțiți! Fiul meu a locuit șapte ani aici!
— Și eu am locuit șapte ani cu fiul dumneavoastră. Asta nu înseamnă că pot să-i vând lucrurile fără să-l întreb.
Andrei și-a scos telefonul.
— Îl sun pe omul care a cumpărat casa de la mine. O să vedem noi cine minte!
— Te rog să-l suni. Chiar sunt curioasă ce i-ai promis.
A format numărul și a început să se plimbe nervos prin sufragerie.
— Domnule Pavel? Bună ziua. Avem o mică problemă cu actele… Nu, nu vă îngrijorați…
A tăcut brusc.
Am văzut cum i se schimbă expresia.
— Cum adică proprietatea are alți cumpărători?
Mariana s-a apropiat de el.
— Ce spune?
Andrei a ridicat mâna, cerându-i să tacă.
— Nu, domnule Pavel, eu v-am spus că rezolvăm! Nu mă amenințați cu avocatul!
A închis.
Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el.
— Cristina, ce ai făcut?
— Am protejat singurul lucru pe care tata mi l-a lăsat.
— Ai distrus o afacere!
— Nu, Andrei. Tu ai încercat să faci o afacere cu o proprietate care nu-ți aparținea.
Am scos telefonul din geantă și am sunat-o pe avocata mea.
— Doamnă Popescu, sunt Cristina. Andrei spune că a vândut casa.
— A semnat vreun contract?
— Nu știu. Tocmai a vorbit cu un cumpărător care amenință că merge la avocat.
— Cristina, nu semna nimic și nu-i da niciun document. Trebuie să verificăm exact ce a făcut. Iar acum, dacă ai copilul cu tine, nu prelungi confruntarea.
Am privit-o pe Sofia, care dormea liniștită în brațele mele.
— Am înțeles.
Andrei a întins mâna spre telefon.
— Dă-mi-o mie! Vreau să vorbesc cu avocata!
Am făcut un pas înapoi.
— Nu. Dacă ai nevoie de explicații, îți iei propriul avocat.
— Cristina, nu poți să pleci pur și simplu!
— Acum zece minute tocmai asta îmi cereai.
Mariana a intervenit:
— Și unde crezi că te duci cu un copil atât de mic?
Mi-am luat geanta pregătită lângă ușă.
— Într-un loc unde pot să mă recuperez după naștere fără să fiu amenințată.
— Cu mia aia de lei? a râs soacra.
Am lăsat plicul pe masă.
— Păstrați-i. Poate o să aveți nevoie de ei.
Am ieșit fără să mă mai uit înapoi.
Nu plecam într-o garsonieră ieftină.
Cu câteva săptămâni înainte, după ce îl surprinsesem pe Andrei căutând actele casei, începusem să mă pregătesc pentru posibilitatea unei despărțiri.
Avocata mă ajutase să verific situația proprietății și să organizez vânzarea.
Nu fusese o decizie ușoară.
În casa aceea crescusem. Acolo locuise tata până în ultimele lui zile.
Dar nu mai voiam ca Andrei să folosească moștenirea mea pentru a mă controla.
Închiriasem un apartament mobilat într-o zonă liniștită, iar sora mea, Daniela, mă aștepta acolo.
Când m-a văzut intrând cu Sofia, a venit imediat spre mine.
— Cristina, ești bine?
Am încercat să răspund, dar am început să plâng.
Daniela mi-a luat geanta.
— Hai înăuntru. Întâi te odihnești. Restul rezolvăm după aceea.
Pentru prima dată de când ieșisem din maternitate, cineva mă întreba cum mă simt.
În următoarele zile, avocata a început să verifice documentele folosite de Andrei.
Adevărul era mai grav decât îmi imaginasem.
Andrei nu reușise să vândă legal vila.
Nici nu avea cum.
Proprietatea fusese deja înstrăinată printr-un contract autentic, iar noii proprietari erau înscriși în cartea funciară.
În schimb, soțul meu încasase un avans de la un bărbat căruia îi promisese că poate perfecta vânzarea.
Îi arătase copii ale documentelor vechi și susținuse că avea acordul meu.
— Cristina, mi-a explicat avocata, trebuie să stabilim exact ce declarații a făcut și ce a semnat. Dacă a folosit documente false sau a indus cumpărătorul în eroare, pot exista consecințe juridice serioase.
— Și eu pot avea probleme?
— Din ceea ce mi-ai arătat până acum, nu ai autorizat tranzacția lui. Dar vom documenta totul și vom răspunde prin procedurile legale.
În aceeași seară, Andrei a început să mă sune.
Mai întâi de trei ori.
Apoi de zece.
După aceea au venit mesajele.
„Cristina, trebuie să vorbim urgent.”
„Omul acela își cere banii înapoi.”
„Nu înțelegi în ce situație m-ai pus!”
M-am uitat la ultimul mesaj și am simțit cum îmi vine să râd din nou.
Eu îl pusesem într-o situație?
El încercase să vândă casa tatălui meu în timp ce eu nășteam.
El îmi oferise o mie de lei ca să dispar cu propriul lui copil.
Și tot el considera că eu eram vinovată.
Am trimis mesajele avocatei și nu i-am răspuns.
Trei zile mai târziu, Andrei a venit la apartamentul închiriat.
Nu știu cum aflase adresa.
Daniela s-a uitat prin vizor.
— Este Andrei.
— Nu deschide.
A început să bată.
— Cristina! Știu că ești acolo!
Sofia dormea în pătuț.
M-am apropiat de ușă, fără să o deschid.
— Andrei, pleacă. Dacă ai ceva de discutat despre casă, vorbește cu avocata.
— Nu vreau să vorbesc cu avocata! Vreau să vorbesc cu nevasta mea!
Am închis ochii.
— Nevasta ta este femeia căreia i-ai dat o mie de lei la trei zile după naștere și i-ai spus să plece.
De partea cealaltă s-a făcut liniște.
— Mama a exagerat, a spus în cele din urmă.
— Mama ta te-a obligat să încerci să vinzi casa?
N-a răspuns.
— Te-a obligat să-mi pui plicul pe masă?
Din nou tăcere.
— Cristina, am greșit. Dar putem repara totul.
— Cum?
— Anulezi vânzarea ta, recuperăm casa și rezolv eu problema cu cumpărătorul.
Am rămas uluită.
— Tu încă mai crezi că voi renunța la siguranța mea ca să-ți acopăr greșelile?
— Este și casa mea!
— Andrei, casa are alți proprietari. Iar eu nu mă mai întorc la tine.
— Și eu unde o să locuiesc?
Am privit-o pe Daniela, care stătea lângă pătuțul Sofiei.
— Nu știu, Andrei. Va trebui să găsești o soluție.
Am încheiat discuția.
Au urmat luni dificile.
Am început demersurile de divorț și am discutat separat despre responsabilitățile față de Sofia.
Nu voiam să folosesc copilul pentru a-l pedepsi pe Andrei.
Dar nici nu puteam ignora faptul că încercase să mă lase fără locuință imediat după naștere.
Am stabilit, cu sprijin juridic, condițiile în care urma să-și vadă fiica și contribuția financiară necesară creșterii ei.
În paralel, Andrei a fost nevoit să dea explicații pentru avansul încasat și pentru documentele prezentate cumpărătorului.
Nu a existat o pedeapsă spectaculoasă peste noapte.
Au fost verificări, notificări, discuții între avocați și obligații pe care nu le mai putea evita.
Mariana m-a sunat o singură dată.
— Cristina, puteai să rezolvi lucrurile în familie. Nu trebuia să-l faci de râs pe Andrei!
Am ascultat-o până la capăt.
— Doamnă Mariana, când fiul dumneavoastră mi-a spus să plec cu Sofia într-o cameră ieftină, nu v-a deranjat că eram la trei zile după naștere?
N-a răspuns.
— Atunci vă rog să nu-mi mai explicați acum ce înseamnă familia.
Am închis.
Aproape un an mai târziu, am trecut cu mașina pe strada unde se afla vechea vilă.
Noii proprietari schimbaseră poarta și plantaseră flori lângă alee.
Am oprit pentru câteva clipe.
M-a durut să văd casa în care crescusem aparținând altor oameni.
Mi-am amintit de tata, de diminețile în care beam cafeaua împreună pe terasă și de ziua în care îmi spusese că vrea să-mi lase ceva care să-mi ofere siguranță.
Mult timp crezusem că siguranța aceea însemna să păstrez casa cu orice preț.
Dar înțelesesem că uneori trebuie să renunți la un loc pentru a păstra ceea ce contează cu adevărat.
Pe bancheta din spate, Sofia dormea în scaunul ei.
Avea aproape un an.
Am privit-o și am zâmbit.
Nu mai locuiam în vila tatălui meu.
Dar aveam un cămin în care nimeni nu mă amenința, nu mă umilea și nu-mi hotăra viitorul.
Din banii obținuți legal din vânzare îmi asigurasem stabilitatea financiară și începusem să caut o locuință potrivită pentru mine și fiica mea.
În torpedou păstram încă plicul alb pe care Andrei îl pusese pe masă în ziua externării.
Înăuntru erau cele două bancnote de cinci sute de lei.
Nu le cheltuisem.
Nu pentru că aveam nevoie să-mi amintesc zilnic ce-mi făcuse.
Ci pentru că reprezentau ultima zi în care permisesem cuiva să creadă că poate hotărî cât valorează libertatea mea.
Andrei îmi oferise o mie de lei ca să dispar din viața lui cu fetița noastră.
Crezuse că sunt prea obosită, prea vulnerabilă și prea speriată ca să mă apăr.
Dar greșise.
Nu pierdusem casa din cauza lui.
Eu alesesem să o vând înainte ca el să poată transforma moștenirea tatălui meu într-o armă împotriva mea.
Am închis torpedoul, am pornit mașina și am plecat.
De data aceasta nu mă mai întorceam să salvez o căsnicie în care soțul meu își făcuse planuri să mă lase fără nimic.
Mă duceam acasă, la fiica mea, la liniștea noastră și la viața pe care hotărâsem să o construiesc fără el.