Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci poate ar trebui să afli mai întâi a cui este casa asta, Vlad!
Soțul meu a izbucnit în râs.
— Ce tot vorbești, Cristina? Locuim aici de șase ani!
— Exact. Șase ani în care nici măcar nu te-ai interesat cine a cumpărat apartamentul.
Mama m-a prins de mână.
— Cristina, lasă, mamă. Nu vreau să vă despărțiți din cauza mea.
M-am întors spre ea.
— Nu tu ne desparți, mamă. El a hotărât că poate să te arunce în stradă după tot ce ai făcut pentru noi.
Vlad și-a încrucișat brațele.
— Gata cu teatrul! Mâine vin mama și Daniela. Camera trebuie eliberată!
Am ridicat valiza Elenei și am dus-o înapoi în dormitor.
— Mama nu pleacă nicăieri. Mâine discutăm.
— Cristina, să nu mă provoci!
— Nu te provoc. Îți cer să nu mai umilești o femeie de șaizeci și cinci de ani.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Am stat lângă mama, care plângea și repeta că ar fi trebuit să plece înainte să se ajungă aici.
— Mamă, ai uitat cine ne-a ajutat să avem apartamentul acesta?
Elena a oftat.
— Nu vreau să-i scot ochii nimănui pentru ce am făcut.
— Nici eu. Dar Vlad trebuie să afle că nu poate decide singur asupra lucrurilor care nu-i aparțin.
A doua zi, puțin după ora zece, soneria a început să sune.
La ușă erau Marioara, mama lui Vlad, și Daniela, sora lui.
Amândouă aveau valize mari.
— Bună, Cristina! a spus Marioara. Vlad ne-a zis că a pregătit camera.
Daniela a intrat și a privit spre dormitorul mamei.
— Sper că doamna Elena și-a luat lucrurile. Am nevoie de puțină liniște după divorț.
Am rămas în fața lor.
— Mama mea nu pleacă.
Marioara s-a încruntat.
— Cum adică? Vlad ne-a promis!
Soțul meu a apărut din bucătărie.
— Cristina, iar începi? Ți-am spus că mama ta trebuie să elibereze camera!
— Și eu ți-am spus că nu pleacă.
Vlad a ridicat vocea.
— Este casa mea! Eu hotărăsc cine stă aici!
Atunci am intrat în sufragerie și am luat mapa cu actele apartamentului.
Am pus-o pe masă.
— Citește, Vlad.
A privit documentele cu dispreț.
— Ce sunt prostiile astea?
— Actele de proprietate.
A deschis mapa, a citit prima pagină și a încremenit.
— Elena Popescu… proprietar?
Marioara s-a apropiat imediat.
— Ce înseamnă asta?
M-am uitat direct la Vlad.
— Înseamnă că apartamentul în care locuim aparține mamei mele.
Daniela și-a lăsat valiza lângă ușă.
— Dar Vlad ne-a spus că este al lui!
— Așa am crezut și eu! a izbucnit Marioara.
Vlad se uita când la acte, când la mine.
— Cum adică mama ta este proprietară?
— Cu șase ani în urmă, mama și-a vândut casa părintească și a cumpărat acest apartament. Ne-a lăsat să locuim aici fără chirie, ca să ne putem întemeia o familie.
Elena stătea în pragul dormitorului, cu ochii umezi.
— Nu v-am cerut niciodată nimic, Vlad. Am vrut doar să vă fie bine.
Am continuat:
— Cinci ani a avut grijă de Matei. A gătit, a făcut curățenie și ne-a ajutat să putem merge liniștiți la serviciu. Iar tu i-ai cumpărat un bilet de autobuz și ai vrut s-o dai afară din propria ei casă!
Vlad s-a așezat pe scaun.
— Cristina, eu nu știam că actele sunt pe numele ei.
— Știai că mama a cumpărat apartamentul. Doar că te-ai obișnuit să spui tuturor că este al tău.
Marioara și-a luat geanta.
— Vlad, de ce ne-ai chemat dacă nici măcar nu este casa ta?
Daniela părea stânjenită.
— Eu nu vreau să dau pe nimeni afară. O să caut altă soluție.
Au plecat după câteva minute.
Vlad a rămas la masă, cu actele în față.
— Cristina, hai să discutăm liniștiți.
— Ieri, când mama plângea lângă valiză, nu voiai să discuți.
— Am fost nervos!
— Nu, Vlad. Ai fost convins că poți hotărî asupra vieții tuturor fără să întrebi pe nimeni.
A încercat să-mi prindă mâna.
— Putem să trecem peste asta.
Am făcut un pas înapoi.
— Eu nu pot. Vreau să ne separăm.
Fața i s-a schimbat.
— Pentru o ceartă cu mama ta vrei să distrugi căsnicia?
— Nu este o simplă ceartă. Ai alungat femeia care ne-a crescut copilul și ai umilit-o pentru a face loc familiei tale.
Vlad a rămas fără răspuns.
I-am cerut să-și găsească temporar altă locuință, iar mama a fost de acord să nu-l mai găzduiască. După o discuție lungă, Vlad a acceptat să plece până lămuream situația.
Trei zile mai târziu a venit să-și ia ultimele lucruri.
Elena era în sufragerie, împăturind hainele lui Matei.
Vlad s-a apropiat de ea și, spre surprinderea noastră, s-a lăsat în genunchi.
— Doamnă Elena, vă rog să mă iertați! Am fost un idiot!
Mama a rămas nemișcată.
— Ridică-te, Vlad. Nu trebuie să îngenunchezi în fața mea.
— Vă rog, spuneți-i Cristinei să-mi mai dea o șansă! Nu vreau să-mi pierd familia!
Elena l-a privit cu tristețe.
— Când mi-ai pus valiza la ușă, nu te-ai întrebat unde voi dormi. Acum ți-e frică să nu rămâi tu fără locuință.
Vlad și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Te pot ierta pentru vorbele pe care mi le-ai spus. Dar nu pot hotărî eu ce trebuie să facă fiica mea.
Atunci am intervenit.
— Vlad, răspunde-mi la o singură întrebare. Dacă apartamentul era într-adevăr al tău, ai mai fi venit să-i ceri iertare mamei?
A tăcut.
Și tăcerea aceea mi-a spus mai mult decât toate scuzele lui.
În săptămânile următoare am discutat cu un avocat și am început demersurile de divorț.
Vlad s-a mutat într-un apartament închiriat și a continuat să-l vadă pe Matei.
Nu i-am interzis să fie tată. Copilul nostru nu avea nicio vină pentru ce se întâmplase între noi.
Într-o seară, mama m-a întrebat:
— Cristina, poate că ți-am distrus familia?
Am strâns-o în brațe.
— Nu, mamă. Tu ne-ai ajutat să avem o familie. Vlad a fost cel care a uitat ce înseamnă respectul.
Elena a început să plângă.
— Eu nu voiam decât să fiți fericiți.
— Știu. Și pentru asta îți voi fi recunoscătoare toată viața.
Astăzi locuim în continuare împreună, în apartamentul ei.
Matei merge la grădiniță, iar mama îl așteaptă uneori cu mâncarea lui preferată. Dar nu mai consider că trebuie să facă totul singură.
Am învățat să-i respect timpul, sănătatea și dreptul la odihnă.
Iar mama nu mai vorbește despre ea ca despre o povară.
Pentru că, după cinci ani în care ne-a oferit tot ce a putut, merita măcar atât: să fie respectată în propria ei casă.
Și am înțeles că o familie nu se destramă atunci când cineva refuză o nedreptate.
Se destramă atunci când unul dintre membrii ei ajunge să creadă că iubirea și sacrificiul celorlalți i se cuvin fără recunoștință.