Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉A doua zi dimineață, la ora opt și jumătate, telefonul meu a început să sune.
Marius.
Am lăsat să sune. Eram în bucătăria părinților mei, cu laptopul deschis și o ceașcă de cafea în față.
După al cincilea apel, am răspuns.
— Elena! Ce ai făcut cu conturile firmei?
Vocea lui nu mai avea nimic din aroganța serii precedente.
— Bună dimineața și ție, Marius.
— Nu te juca! Contabila spune că nu mai pot aproba singur anumite plăți. Banca cere alte semnături!
— Pentru că împuternicirile pe care ți le acordasem au fost retrase, în limitele prevăzute de lege și de actele societății.
— Ce împuterniciri? Este firma mea!
Am închis ochii o clipă.
— Marius, ți-am pus de atâtea ori actele în față. Niciodată nu te-ai obosit să le citești.
— Ce vrei să spui?
— Că nu ești singurul proprietar. Și nici măcar asociatul majoritar.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Elena, despre ce vorbești?
— Dețin 61% din părțile sociale ale companiei. Tu ai 39%.
— Imposibil!
— Verifică actele constitutive. Sunt aceleași documente pe care le-ai semnat când am reorganizat firma.
— Dar eu conduc compania!
— Ai condus-o pentru că am avut încredere în tine. Asta nu înseamnă că îți aparține în întregime.
Marius a început să respire greu.
— Elena, trebuie să vorbim.
— Vom vorbi la sediu, în prezența avocatului și a celorlalte persoane implicate.
— Nu poți să-mi faci asta!
— Ieri mi-ai spus că nu mai am nimic. Astăzi îți explic doar ce scrie în acte.
Am închis.
Cu unsprezece ani în urmă, Marius avea o firmă mică, aproape îngropată în datorii.
Eu investisem economiile și o parte importantă din moștenirea părinților mei pentru a salva afacerea.
Ulterior, când reorganizaserăm societatea, participațiile fuseseră stabilite în funcție de contribuțiile noastre.
Eu dețineam 61%, iar Marius 39%.
El rămăsese administrator și imaginea companiei.
Eu mă ocupam de strategie, contracte și finanțe.
Numai că, în ultimii ani, Marius începuse să vorbească despre firmă ca despre proprietatea lui exclusivă.
Iar eu îl lăsasem.
Nu crezusem niciodată că va veni ziua în care va încerca să mă alunge din propria viață.
La ora unsprezece am ajuns la sediul companiei, însoțită de avocata mea.
Marius ne aștepta în sala de ședințe.
— Elena, trebuie să terminăm circul ăsta!
Am așezat mapa pe masă.
— Nu este niciun circ. Este o discuție despre administrarea banilor firmei.
Avocata a prezentat documentele privind structura asociaților și convocarea unei ședințe oficiale.
Marius le-a răsfoit nervos.
— Și ce vrei? Să mă dai afară din firma pe care am construit-o?
— Vreau să explici niște transferuri.
Am scos un alt dosar.
— În ultimele trei luni, compania noastră a plătit aproape 180.000 de lei unei firme de consultanță.
Marius a încremenit.
— Sunt cheltuieli comerciale.
— Firma aceea este administrată de Bianca.
A lăsat documentele jos.
— Elena, nu amesteca viața personală cu afacerile!
— Atunci arată-mi contractele, serviciile prestate și justificarea plăților.
Nu mi-a răspuns.
— Mai este ceva, Marius. Ai încercat să transferi unul dintre cei mai importanți clienți ai noștri către societatea ei.
— Era o decizie de business!
— O decizie despre care asociatul majoritar nu fusese informat.
Avocata a intervenit calm:
— Aceste operațiuni trebuie verificate. Dacă au fost făcute în interes personal și în prejudiciul societății, pot exista consecințe juridice.
Marius și-a trecut mâinile peste față.
— Elena, hai să rezolvăm între noi.
— Am încercat să rezolvăm între noi unsprezece ani. Acum vreau documente și explicații.
În zilele următoare, am convocat ședința asociaților și am cerut verificarea tranzacțiilor suspecte.
Nu am blocat salariile și nici activitatea companiei.
Angajații nu aveau nicio vină pentru ce făcuse Marius.
Dar am insistat ca plățile importante să respecte procedurile și ca niciun contract cu firme apropiate administratorului să nu fie aprobat fără verificări.
Când au început să apară documentele, Marius a devenit tot mai agitat.
Unele facturi nu aveau în spate servicii care să poată fi demonstrate.
Altele fuseseră aprobate chiar de el, fără informarea mea.
Bianca a venit într-o după-amiază la sediu.
— Elena, vrei să ne distrugi pentru că Marius te-a părăsit?
Am privit-o calm.
— Bianca, relația voastră este problema voastră. Banii companiei sunt o chestiune separată.
— Marius mi-a spus că firma este a lui!
— Ți-a spus multe lucruri. Ar fi trebuit să verifici măcar unul.
A plecat fără să mai răspundă.
La următoarea ședință, după analizarea documentelor disponibile, am decis, în condițiile prevăzute de actele societății, revocarea lui Marius din funcția de administrator.
A rămas asociat minoritar, cu drepturile și obligațiile aferente participației sale.
Nu încercam să-i confisc ceea ce îi aparținea.
Voiam doar să nu mai poată folosi compania după bunul plac.
În aceeași perioadă, avocata mea a început demersurile pentru divorț și clarificarea situației bunurilor comune.
Casa în care Marius o instalase pe Bianca urma să fie tratată conform actelor și drepturilor noastre, nu după cine strigase mai tare că este proprietar.
Într-o seară, Marius m-a așteptat în fața sediului.
Părea îmbătrânit.
— Elena, am pierdut totul.
— Nu ai pierdut totul, Marius. Ai încă partea ta din companie și drepturile tale. Dar nu mai poți decide singur asupra banilor altora.
A coborât privirea.
— Bianca a plecat.
Nu am spus nimic.
— Mi-a spus că nu vrea să trăiască lângă un bărbat care are probleme financiare.
Am simțit o tristețe neașteptată.
Nu pentru Bianca.
Ci pentru omul care aruncase unsprezece ani de căsnicie pentru o relație construită pe aparențe.
— Elena, poate putem încerca din nou.
L-am privit lung.
— Marius, când m-ai dat afară, nu m-ai întrebat unde voi dormi. I-ai pus Biancăi la gât colierul mamei mele și mi-ai spus că nu mai am nimic.
— Am fost un prost.
— Ai fost convins că, dacă îmi iei casa și funcția din firmă, nu mai valorez nimic.
A început să plângă.
— Iartă-mă.
— Pot să ajung să te iert. Dar nu mă mai întorc.
I-am cerut să-mi restituie colierul mamei.
Câteva zile mai târziu, l-am primit prin avocat, împreună cu celelalte lucruri personale rămase în casă.
În lunile următoare, compania și-a continuat activitatea sub o conducere nouă.
Verificările financiare au mers mai departe, iar situația tranzacțiilor contestate a fost tratată prin procedurile legale corespunzătoare.
Eu mi-am închiriat un apartament luminos, aproape de birou.
Nu era la fel de mare ca vila în care locuisem cu Marius.
Dar era liniște.
Într-o duminică, am scos colierul cu smarald din cutia lui de catifea.
L-am ținut câteva clipe în palmă și mi-am amintit de mama.
Îmi spusese cândva:
— Elena, să nu lași niciodată pe cineva să te convingă că nu valorezi nimic fără el.
Am zâmbit printre lacrimi.
Marius crezuse că mă alungă din casa lui cu trei valize.
Dar adevărul era că, în seara aceea, plecasem cu ceva mult mai important decât hainele și documentele.
Plecasem cu respectul pentru mine însămi.
Iar ceea ce construisem prin muncă și sacrificii nu dispăruse doar pentru că soțul meu hotărâse să mă înlocuiască.