Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică i-a spus că apartamentul este al lui?
Alina a oftat la celălalt capăt al telefonului.
— Cristina, eu nu știu ce acte aveți voi. Dar mama așa știe de opt ani. Cătălin i-a spus că a cumpărat apartamentul înainte de nuntă și că tu te-ai mutat la el.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Alina, eu am cumpărat apartamentul cu doi ani înainte să mă căsătoresc cu fratele tău. Este numai pe numele meu!
— Poftim?
— Am plătit ratele din salariul meu și din banii câștigați făcând prăjituri noaptea. Cătălin s-a mutat la mine!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Doamne, Cristina… Eu chiar nu știam.
— Și acum mama voastră își vinde singura locuință pentru că fratele tău i-a promis camera copilului meu!
— Trebuie să vorbești cu el. Repede. Miercuri se semnează actele finale.
Am închis telefonul și am rămas pe marginea patului Anei, privind ruleta uitată de soacră pe pervaz.
Nu-mi venea să cred.
Opt ani trăisem lângă un bărbat care își lăsase mama să creadă că el era proprietarul apartamentului.
Iar acum minciuna lui risca să lase o femeie de șaizeci și doi de ani fără casă.
Cătălin a ajuns acasă după ora zece seara.
L-am așteptat în bucătărie.
— Mama ta își vinde apartamentul, i-am spus imediat.
Și-a lăsat geanta cu scule lângă ușă.
— Știu.
— Și se mută aici.
— Cristina, hai să discutăm liniștiți.
— Nu. Mai întâi răspunde-mi. I-ai spus mamei tale că apartamentul este al tău?
Cătălin și-a ferit privirea.
— Nu chiar.
— Cum adică nu chiar?
— N-am spus niciodată direct că l-am cumpărat eu.
— Dar nici nu ai corectat-o când spunea că m-ai luat din chirie!
A tăcut.
— De ce, Cătălin?
Și-a trecut palmele peste față.
— Pentru că mama mi-a repetat toată viața că un bărbat trebuie să aibă casa lui. Dacă afla că locuiesc în apartamentul soției, nu mai terminam cu reproșurile.
L-am privit uluită.
— Deci ai preferat să mă umilească pe mine opt ani, numai ca să nu te considere pe tine un bărbat nereușit?
— Nu am vrut să ajungem aici!
— Dar am ajuns. Mama ta a primit avans pentru apartament. Sora ta se bazează pe banii aceia. Iar tu le-ai promis tuturor ceva ce nu puteai oferi!
Cătălin s-a așezat.
— Las-o să stea câteva luni, Cristina. O să ne ajute cu Ana. Nu este o femeie rea.
— Nu discutăm dacă este bună sau rea. Discutăm despre faptul că ai hotărât să-i dai camera fiicei noastre fără să mă întrebi!
— Ana poate dormi cu noi o perioadă.
— Și dacă mama ta nu mai pleacă? Unde se duce după ce își vinde casa și îi dă Alinei banii?
Nu mi-a răspuns.
— Cătălin, mâine o suni și îi spui adevărul. Că apartamentul este al meu și că nu am fost niciodată de acord cu mutarea.
— O să se supere îngrozitor.
— Mai bine se supără acum, cât încă poate opri vânzarea, decât să afle când vine cu mobila la ușă!
Mi-a promis că va vorbi cu ea.
A doua zi l-am întrebat dacă o sunase.
— N-am apucat. Am avut mult de lucru.
Vineri mi-a spus că mama lui nu răspunsese la telefon.
Sâmbătă a schimbat subiectul.
Eu am mers la un avocat, am verificat documentele proprietății și am cerut sfaturi despre situația în care ne aflam. Mi s-a explicat că, fiind proprietara apartamentului, acordul meu conta pentru mutarea unei alte persoane, dar că orice conflict privind locuirea soțului trebuia rezolvat prin procedurile legale potrivite.
Nu voiam scandal.
Voiam doar ca Mariana să nu-și piardă locuința din cauza unei promisiuni făcute de fiul ei.
Duminică dimineața, puțin după ora zece, am auzit un motor oprindu-se sub ferestre.
M-am uitat afară.
O dubă albă de transport mobilă parcase în fața blocului.
Doi muncitori descărcau cutii, un covor făcut sul și un bufet vechi din lemn.
Lângă ei stătea Mariana.
Alina îi dădea indicații unuia dintre muncitori.
Iar Cătălin era acolo, cu cheile în mână.
Am simțit că mi se oprește inima.
Știa că vor veni.
Și nu-mi spusese nimic.
Am luat documentele apartamentului și am coborât.
— Cristina! a strigat soacra când m-a văzut. Bine că ai coborât! Spune-le băieților unde să pună dulapul!
M-am oprit lângă dubă.
— Nicăieri, doamnă Mariana.
Soacra a rămas cu mâna ridicată.
— Cum adică?
— Nu descărcați mobila. Nu am fost de acord cu mutarea.
Alina s-a apropiat furioasă.
— Cristina, mama și-a vândut apartamentul! Nu mai are unde să stea!
— Știu. Tocmai de aceea i-am cerut lui Cătălin să vă spună adevărul înainte să semnați.
Mariana s-a întors spre fiul ei.
— Ce adevăr?
Am scos documentele din mapă.
— Apartamentul acesta este proprietatea mea. L-am cumpărat înainte să mă căsătoresc cu Cătălin.
Soacra a râs scurt.
— Nu mai spune prostii! Cătălin a muncit la apartamentul ăsta!
— A făcut reparații, da. Dar nu el l-a cumpărat.
Am întins documentele.
— Uitați. Eu sunt proprietara.
Mariana nu le-a luat.
S-a întors spre Cătălin.
— Spune-i, mamă. Spune-i că este casa ta!
Soțul meu privea asfaltul.
— Cătălin! a ridicat ea vocea.
— Mamă… Cristina are dreptate.
Soacra a făcut un pas înapoi.
— Ce?
— Apartamentul este al ei.
— Dar tu mi-ai spus…
— Știu, mamă.
— Opt ani mi-ai spus că ai casa ta!
Cătălin n-a răspuns.
Am văzut cum chipul Marianei se schimba. Furia îi dispăruse, lăsând loc unei spaime pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Eu am vândut apartamentul, Cătălin. I-am dat banii Alinei. Unde mă duc acum?
Alina a intervenit:
— Cristina, nu poți să o lași pe mama în stradă!
M-am întors spre ea.
— Alina, tu ai primit banii din vânzare. De ce nu o primești la tine?
— Noi avem doi copii și abia ne-am cumpărat apartamentul!
— Și eu am un copil. Iar camera Anei nu este un spațiu liber pe care îl puteți împărți fără să mă întrebați.
Mariana s-a așezat pe banca de lângă bloc.
Ținea geanta strânsă în brațe.
— Cătălin, a șoptit, tu știai că nevasta ta nu este de acord?
El a încuviințat încet.
— Și m-ai lăsat să vând casa?
— Am crezut că o conving.
Atunci soacra a început să plângă.
Nu teatral, cum o mai văzusem făcând când se supăra.
Plângea în tăcere, cu privirea în pământ.
Mi s-a făcut milă de ea.
Mi-am amintit cum venise cu autobuzul să stea cu Ana când fetița avusese varicelă. Cum îi tricotase pulovere și cum ne adusese mâncare când eram copleșiți de muncă.
Dar mi-am amintit și cum mă umilise la masa mea, cum intrase cu cheia fără să mă întrebe și cum măsurase camera copilului.
M-am apropiat de bancă.
— Doamnă Mariana, nu vreau să vă fac rău. Dar nu pot să accept o mutare hotărâtă pe ascuns. Cătălin și Alina trebuie să găsească împreună o soluție pentru dumneavoastră.
Soacra a ridicat ochii.
— Eu am crezut că băiatul meu are casa lui…
— Știu. Și îmi pare rău că v-a mințit.
Alina a sunat-o pe o rudă, iar aceasta a acceptat să o găzduiască pe Mariana câteva zile. Mobila a fost dusă temporar într-un spațiu de depozitare, iar Cătălin a plătit transportul.
În seara aceea, când s-a întors acasă, soțul meu m-a găsit în bucătărie.
— Cristina, mama nu are unde să locuiască pe termen lung.
— Știu.
— Și ce facem?
L-am privit.
— Nu noi, Cătălin. Tu și Alina trebuie să rezolvați problema pe care ați creat-o.
— Este și mama ta prin căsătorie!
— Și este mama voastră. Tu i-ai promis o cameră fără să mă întrebi. Alina i-a primit banii. Iar acum amândoi vreți să fiu eu cea care renunță la ceva.
A rămas tăcut.
— Opt ani, Cătălin, ai lăsat-o să creadă că tu ai cumpărat apartamentul. Ai preferat să mă facă pe mine o întreținută decât să-i spui că locuiești în casa soției tale.
— Mi-a fost rușine, Cristina.
— Și pentru rușinea ta trebuie să plătim eu și Ana?
Nu a răspuns.
În zilele următoare, Cătălin și Alina au căutat o locuință pentru Mariana. Au găsit un apartament mic de închiriat, iar amândoi au acceptat să contribuie la chirie.
Eu i-am restituit Marianei cei 5.000 de lei cu care ne ajutase la mobilierul bucătăriei. Nu pentru că mi-i ceruse, ci pentru că nu voiam să mai existe între noi discuția aceea despre banii ei.
Când i-am făcut transferul, mi-a trimis un singur mesaj:
„Nu pentru bani v-am ajutat atunci.”
Am privit mult timp ecranul.
Poate că avea dreptate.
Dar nici eu nu refuzasem mutarea pentru că nu voiam să o ajut.
Refuzasem pentru că nimeni nu considerase necesar să mă întrebe.
Cătălin s-a mutat temporar la mama lui. Mi-a spus că vrea să o ajute să se așeze și că are nevoie de timp să înțeleagă ce se întâmplase între noi.
Nu l-am oprit.
Ana mergea la el în weekend, iar eu încercam să-i explic, fără să vorbesc urât despre tatăl ei, de ce nu mai locuiam toți împreună.
Într-o seară, fetița m-a întrebat:
— Mami, bunica spune că tu nu ai lăsat-o să stea la noi pentru că nu o iubești. Este adevărat?
Am simțit că mi se strânge inima.
— Nu, iubita mea. Bunica are nevoie de ajutor și tata o ajută. Dar camera ta este camera ta, iar lucrurile importante din familia noastră trebuie hotărâte împreună.
Ana s-a gândit puțin.
— Și tata de ce nu te-a întrebat?
Nu am știut ce să-i răspund.
Au trecut câteva săptămâni.
Cătălin venea să o ia pe Ana și rămânea uneori în prag, de parcă aștepta să-l invit înăuntru.
Într-o duminică mi-a spus:
— Cristina, îmi pare rău. Am mințit-o pe mama pentru că mi-a fost rușine să recunosc că nu am o locuință pe numele meu. Și am continuat să mint pentru că nu mai știam cum să ies din situație.
— Și acum?
— Acum mama locuiește cu chirie, Alina este supărată pe mine, iar eu stau departe de tine și de Ana.
Am privit spre sufragerie.
— Cătălin, nu apartamentul ne-a despărțit. Ci faptul că ai luat hotărâri despre viața mea fără să mă întrebi și m-ai lăsat să fiu umilită pentru o minciună pe care tu ai întreținut-o.
Și-a coborât capul.
— Știu.
— Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine.
— Vreau să încercăm să reparăm lucrurile.
Nu i-am dat un răspuns atunci.
Cererea de divorț pe care o pregătisem împreună cu avocatul era încă în sertar.
Nu o depusesem.
Poate pentru că încă îl iubeam. Poate pentru că aveam o fetiță împreună. Sau poate pentru că opt ani de căsnicie nu se șterg atât de ușor.
Dar nici nu puteam să mă prefac că nu se întâmplase nimic.
Uneori mă gândesc la Mariana, stând pe banca din fața blocului, cu geanta în brațe și cu mobila încărcată în dubă.
O femeie de șaizeci și doi de ani care își vânduse singura locuință, convinsă că va avea un loc lângă fiul ei. Și care aflase, în fața unui camion plin cu mobilă, că băiatul ei o mințise timp de opt ani.
Mi-a fost milă de ea. Încă îmi este.
Dar de fiecare dată când mă întreb dacă ar fi trebuit să o primesc, îmi amintesc cum stătea în camera Anei, cu ruleta în mână, hotărând unde va pune dulapul și unde va dormi copilul meu.
Nu mă întrebase dacă sunt de acord. Nici măcar nu considerase că ar trebui să mă întrebe.
Și poate că aș fi acceptat să o ajut pentru o perioadă, dacă ar fi venit la mine și mi-ar fi spus sincer că are nevoie de sprijin.
Dar ea venise să ocupe o cameră pe care fiul ei i-o promisese fără să aibă dreptul.
Acum Mariana locuiește cu chirie, Cătălin este departe de noi, iar eu încă nu știu dacă îmi voi putea salva căsnicia.
Uneori mă uit la camera Anei, la jucăriile ei și la patul pe care soacra voia să-l mute, și mă întreb dacă am procedat corect.
Am protejat casa pentru care am muncit și dreptul fiicei mele de a avea propriul ei spațiu.
Dar am refuzat să primesc o femeie care tocmai își pierduse locuința, chiar dacă ajunsese în situația aceea din cauza minciunilor propriului fiu.
Și încă mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi primit-o pe soacră măcar pentru câteva luni, de dragul familiei, sau ați fi refuzat mutarea, așa cum am făcut eu?