Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina, ce ai de gând să faci? m-a întrebat Alina.
— Să nu-l mai las pe Marius să hotărască singur ce se întâmplă cu banii pentru care am muncit amândoi.
Am închis telefonul și am sunat la cabinetul avocatului. I-am confirmat că aproape 180.000 de lei dispăruseră din contul comun și că primisem de la soțul meu mesajul „Baftă, scorpie!”.
— Trimiteți-mi imediat extrasul și mesajul, mi-a spus avocatul. Trebuie să stabilim unde au ajuns banii și ce măsuri putem solicita legal.
Am trimis documentele. Apoi m-am așezat la masa din bucătărie și am privit cana din care Marius băuse cafeaua înainte să plece. Cu numai câteva ore în urmă mă sărutase pe obraz. Acum știam că își pregătise fuga cu economiile noastre.
După-amiază, avocatul m-a sunat din nou. Transferul fusese făcut către un cont pe numele lui Marius, iar banca îmi putea furniza documentele aferente operațiunilor din contul comun. Mi-a explicat că retragerea banilor nu însemna automat că Marius devenise singurul lor proprietar.
— Vom solicita în cadrul procedurilor legale să se țină cont de această sumă la împărțirea bunurilor. Dar nu vă promit că banii vor fi recuperați imediat.
— Nu vreau promisiuni, i-am răspuns. Vreau să nu scape de răspundere doar pentru că a mutat banii.
În aceeași zi am început demersurile pentru divorț și am discutat despre posibilitatea unor măsuri de protejare a patrimoniului, dacă instanța considera că existau condițiile legale.
Între timp, Marius ajunsese în Dubai. Am aflat asta dintr-o fotografie publicată de Sonia pe internet. Stăteau lângă piscina unui hotel luxos, cu pahare de băuturi pe masă și cu marea în fundal.
Sub fotografie, Sonia scrisese că începea cea mai frumoasă vacanță din viața ei.
M-am uitat câteva secunde la imagine. Nu mă durea luxul în care se aflau. Mă durea că fiecare leu cheltuit acolo putea proveni din economiile pe care le strânseserăm împreună.
Două zile mai târziu, Marius m-a sunat.
— Cristina, ce faci cu avocatul? Mi-a venit o notificare pe e-mail!
— Am început procedurile de divorț și am cerut să fie clarificată situația banilor noștri.
— Sunt și banii mei!
— Tocmai, Marius. Sunt și ai tăi. Dar nu numai ai tăi.
A început să ridice vocea.
— Ai de gând să-mi distrugi vacanța pentru niște bani?
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Tu ai golit contul nostru și ai plecat cu Sonia. Iar acum mă întrebi dacă eu îți distrug vacanța?
— Nu înțelegi nimic! Eu am câștigat cea mai mare parte din suma aceea!
— Atunci vom lăsa documentele să arate contribuțiile fiecăruia.
A tăcut. Apoi a încercat să schimbe tonul.
— Cristina, hai să discutăm când mă întorc. Nu trebuie să implicăm avocați.
— Trebuia să discutăm înainte să iei banii.
Am închis.
În săptămâna următoare, Marius a continuat să mă contacteze. Uneori mă amenința că nu voi primi nimic. Alteori îmi spunea că mă iubește și că vacanța cu Sonia fusese o greșeală.
Dar fiecare mesaj îmi amintea cât de ușor mă mințise.
Am aflat de la avocat că transferul banilor către contul personal al lui Marius putea fi documentat și analizat în procedura de partaj. Totuși, pentru recuperarea efectivă a sumelor aveam nevoie de hotărâri și, eventual, de alte demersuri. Nu exista niciun buton care să-i blocheze instantaneu toate cardurile.
Într-o seară, Alina a venit la mine cu o pungă de cumpărături.
— Ai mâncat ceva astăzi?
Am ridicat din umeri.
— Nu prea.
A început să scoată alimentele pe masă.
— Cristina, nu-i permite să-ți ia și sănătatea, după ce ți-a luat liniștea.
Atunci am început să plâng. Era prima dată de când plecase Marius când îmi dădeam voie să simt cât de tare mă rănise.
— Doisprezece ani, Alina. Doisprezece ani am crezut că suntem o echipă.
— Știu. Dar acum trebuie să ai grijă de tine.
Două săptămâni mai târziu, Marius s-a întors în România. Nu știu exact ce se întâmplase între el și Sonia. Știu doar că a venit singur la apartament, cu trolerul negru pe care îl luase în dimineața plecării.
Când i-am deschis, părea obosit.
— Cristina, putem vorbi?
— Vorbim. Dar despre bani și divorț, nu despre împăcare.
A intrat în sufragerie și s-a așezat pe canapea.
— Am făcut o prostie, a spus. Sonia nu a însemnat nimic pentru mine.
Am simțit un gust amar.
— Ai cheltuit economiile familiei pentru o femeie care nu a însemnat nimic?
— Nu toți banii. Mai am o parte din ei.
M-am uitat direct la el.
— Atunci îi vei declara și îi vom lua în calcul la partaj.
A oftat.
— Tu chiar vrei să divorțăm?
Am scos telefonul și i-am arătat mesajul pe care mi-l trimisese înainte să plece.
„Baftă, scorpie!”
L-a citit și și-a coborât privirea.
— Eram nervos.
— Nu, Marius. Erai mulțumit că mă lăsaseși fără economii. Ai vrut să mă umilești.
N-a răspuns.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu că ai plecat cu Sonia. Ci că ai pregătit totul în timp ce eu îți aduceam ceaiul și te întrebam dacă ai nevoie de ceva.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău, Cristina.
— Și mie. Dar asta nu schimbă ce ai făcut.
I-am cerut să plece și i-am spus că de acum înainte discuțiile financiare vor avea loc prin avocați.
Procedurile au durat luni întregi. Au fost necesare extrase bancare, explicații privind proveniența economiilor și verificarea sumelor transferate. Marius a încercat inițial să susțină că banii îi aparțineau aproape în întregime, dar documentele arătau că amândoi contribuiserăm la economiile comune.
În cele din urmă, divorțul s-a încheiat, iar la partaj s-a ținut cont de banii retrași de Marius. O parte din sumă a fost compensată prin împărțirea celorlalte bunuri, iar pentru diferența stabilită în favoarea mea au rămas de îndeplinit obligații financiare.
Nu am recuperat totul imediat. Și nici nu am ieșit din această poveste fără pierderi.
Am pierdut încrederea în omul lângă care îmi imaginasem bătrânețea. Am pierdut luni de liniște și am cheltuit bani pe proceduri pe care nu mi le dorisem niciodată.
Dar am păstrat ceva ce Marius crezuse că îmi poate lua odată cu economiile: dreptul de a decide ce fac mai departe cu viața mea.
Într-o duminică, după ce am primit documentele finale ale divorțului, am deschis dulapul în care țineam fotografiile din căsnicie. Am găsit una făcută la mare, cu mulți ani înainte. Eram amândoi tineri, râdeam și ne țineam de mână.
N-am rupt fotografia. Am pus-o într-o cutie și am închis capacul.
Nu voiam să-mi petrec restul vieții urându-l pe Marius. Dar nici nu aveam de gând să confund iertarea cu obligația de a-l primi înapoi.
Mai târziu, Alina m-a întrebat dacă regret că nu l-am confruntat imediat ce descoperisem biletele spre Dubai.
— Nu, i-am răspuns. Dacă aș fi început să țip în seara aceea, poate că ar fi găsit alte explicații și alte minciuni. Așa am avut timp să înțeleg situația și să cer ajutor înainte să iau o decizie.
— Și mesajul lui?
Am zâmbit trist.
— Încă îl am.
Nu pentru că vreau să-l citesc în fiecare zi, ci pentru că îmi amintește momentul în care am încetat să mai caut scuze pentru omul care mă trădase.
Marius crezuse că o vacanță luxoasă și un transfer bancar sunt suficiente ca să lase în urmă doisprezece ani de căsnicie, fără să dea socoteală pentru nimic.
Dar banii mutați dintr-un cont nu șterg drepturile celuilalt soț. Iar un bilet de avion nu te scapă de consecințele propriilor alegeri.
În dimineața în care a plecat, Marius mi-a scris: „Baftă, scorpie!”
Astăzi pot să spun că, fără să vrea, mi-a urat exact lucrul de care aveam nevoie.
Nu noroc ca să mă răzbun pe el, ci puterea de a-mi apăra drepturile și de a începe o viață în care nimeni nu mai poate hotărî, pe ascuns, ce se întâmplă cu munca și viitorul meu.