Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ba acum, Andreea. Pentru că am tăcut destul.
Bărbatul de lângă noi a rămas pe loc.
Iar fiica mea, care până atunci se temuse că o vom face de râs în fața prietenilor bogați, nu bănuia ce aveam să-i spun.
— Andreea, fata tatii, înainte să plecăm, vreau să-ți spun ceva.
Fiica mea s-a uitat nervoasă spre invitații de lângă piscină. Eu îmi scosesem șorțul și îl așezasem lângă grătar, iar Elena stătea lângă mine cu tava de prăjituri în brațe.
— Tată, te rog, nu acum! Mai sunt oameni care așteaptă mâncarea!
— Tocmai de aceea vreau să vorbim acum. Pentru că oamenii aceștia trebuie să știe de ce părinții tăi nu au voie să stea la masă.
Bărbatul elegant care ne întrebase cine suntem a rămas lângă noi. Andreea a încercat să zâmbească.
— Domnule Popescu, tata glumește. Știți cum sunt oamenii de la țară…
— Nu glumesc, Andreea, am întrerupt-o. Și nici nu mi-e rușine că sunt de la țară.
Am privit-o pe Elena. Își ștergea discret lacrimile cu colțul unui șervețel. Femeia aceea muncise patruzeci de ani, se trezise la cinci dimineața ca să pregătească prăjituri pentru ziua fiicei noastre, iar acum stătea ascunsă lângă grătar, de parcă prezența ei ar fi fost o rușine.
— Andreea, îți amintești când ai intrat la facultate?
— Tată, ce legătură are asta?
— Îți amintești cum mama ta cosea până noaptea târziu ca să-ți putem plăti chiria în București? Cum vindeam legume în piață ca să ai bani de cărți?
Fiica mea și-a coborât privirea.
— Știu, tată. Dar nu trebuie să povestim toate astea aici.
— De ce nu? Pentru că prietenii tăi ar afla că ai părinți care au muncit cu mâinile?
Între timp, câțiva invitați se apropiaseră. Muzica se auzea în continuare, dar oamenii din jurul nostru începuseră să fie atenți la discuție.
Andreea s-a înroșit.
— Mă faci de râs exact cum mă temeam!
Am simțit o durere în piept, dar mi-am păstrat vocea calmă.
— Nu, fata tatii. Eu nu vreau să te fac de râs. Vreau doar să înțelegi ce ne-ai făcut astăzi.
Elena m-a prins ușor de braț.
— Ioane, hai să plecăm. Nu merită să ne certăm de ziua ei.
Am încuviințat, dar înainte să plecăm m-am întors din nou spre Andreea.
— Mai este ceva ce vreau să-ți spun. Când ai cumpărat casa aceasta, eu și mama ta ți-am dat nouăzeci de mii de lei. Erau aproape toate economiile noastre.
Andreea a ridicat brusc privirea.
— Tată, nu era nevoie să spui asta!
— Știu. N-am spus-o niciodată până acum. Nu ți-am cerut banii înapoi și nici nu ți-am amintit de ei. I-am dat pentru că te iubim și voiam să fii fericită.
Domnul Popescu a privit spre vila din spatele nostru, apoi spre fiica mea.
— Andreea, părinții dumneavoastră v-au ajutat să cumpărați casa?
— Da, dar nu este chiar așa cum pare…
— Nu trebuie să explicați nimic, a răspuns bărbatul. Doar că eu credeam că sunt invitați la aniversare, nu oameni angajați să pregătească grătarul.
Andreea n-a mai spus nimic. În clipa aceea a apărut și Cătălin, soțul ei, atras de discuție.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a răspuns Andreea repede. Tata s-a supărat pentru că l-am rugat să facă grătarul.
Am privit-o cu tristețe.
— Nu pentru grătar m-am supărat, Andreea. Aș fi pregătit mâncare pentru o sută de oameni dacă mi-ai fi cerut frumos. M-a durut că ne-ai spus să stăm departe de masa ta, ca să nu afle prietenii tăi că părinții tăi au crescut vaci și au muncit pământul.
Cătălin s-a întors spre soția lui.
— Andreea, chiar le-ai spus asta?
— Voiam doar să iasă totul bine!
— Și credeai că prezența părinților tăi ar strica petrecerea?
Fiica mea a început să plângă, dar eu nu mai aveam putere să continui discuția.
Am luat tava din mâinile Elenei și am așezat-o pe masa de lângă grătar.
— Prăjiturile sunt pentru tine, fata tatii. Mama le-a făcut cu drag. Noi mergem acasă.
Andreea a făcut un pas spre noi.
— Tată, stați! Nu puteți pleca așa!
— Putem, Andreea. Am venit să-ți spunem la mulți ani, nu să te facem de râs. Dar nici nu putem rămâne într-un loc unde trebuie să ne ascundem pentru că suntem oameni simpli.
Am luat-o pe Elena de mână și am pornit spre poartă. Nimeni nu ne-a oprit. Cătălin ne-a condus până la mașină și ne-a spus că îi pare rău.
Pe drum, Elena a stat tăcută. După câțiva kilometri, am observat că plângea.
— Ioane, poate n-ar fi trebuit să spui de bani în fața oamenilor.
— Poate că nu, femeie. Dar nu mai puteam să te văd plângând pentru că fata noastră se rușinează cu noi.
— Eu nu voiam decât să stăm lângă ea de ziua ei.
I-am strâns mâna. Nu știam ce să-i răspund. Pentru că și eu îmi dorisem același lucru.
În seara aceea, Andreea ne-a sunat de șase ori. Nu am răspuns imediat. Aveam nevoie să ne liniștim și nu voiam să spunem lucruri pe care să le regretăm.
A doua zi ne-a trimis un mesaj: „Tată, îmi pare rău că v-am supărat. Dar nu trebuia să vorbești despre banii aceia în fața tuturor.”
L-am citit și i-am arătat Elenei.
— Tot de ce au zis invitații îi pasă, a șoptit soția mea.
Au trecut aproape două săptămâni până când Andreea a venit la noi. A sosit singură, într-o sâmbătă dimineață, fără să anunțe.
Am găsit-o în curte, lângă poarta veche, privind grădina în care se jucase când era copil.
— Tată, putem vorbi?
Am invitat-o pe prispă. Elena i-a adus un pahar cu apă, apoi s-a așezat lângă mine.
— M-am gândit mult la ce s-a întâmplat, a început Andreea. La început am fost furioasă. Credeam că m-ați umilit în fața prietenilor.
Am rămas tăcut.
— Dar Cătălin m-a întrebat ceva la care nu am știut să răspund. M-a întrebat de ce mi-a fost rușine să vă așez la masă, dar nu mi-a fost rușine să accept banii voștri când aveam nevoie de ei.
Elena și-a dus mâna la gură. Andreea a început să plângă.
— Mamă, tată, mi-am dorit atât de mult să par că aparțin lumii aceleia, încât am uitat cine m-a ajutat să ajung acolo.
M-am uitat la ea.
— Andreea, nu ne-ai datorat niciodată o vilă, o mașină sau un salariu mare. Dar ne datorai respectul pe care îl datorezi oricărui om, nu doar părinților tăi.
— Știu, tată. Și îmi pare rău.
Elena s-a apropiat și i-a mângâiat obrazul.
— Fata mamei, noi nu vrem nimic de la tine. Vrem doar să nu te rușinezi că te-am crescut cum am putut.
Andreea a îmbrățișat-o și a plâns mult timp. Nu ne-a cerut să uităm ce se întâmplase. Ne-a spus doar că vrea să încerce să îndrepte lucrurile.
În lunile următoare, schimbarea ei nu a venit prin cadouri scumpe sau promisiuni spectaculoase. A început să ne viziteze mai des, să ne întrebe cum suntem și să ne asculte fără să ne corecteze fiecare vorbă.
Într-o duminică ne-a invitat din nou la masă, de data aceasta fără petrecere și fără invitați. Când am ajuns, grătarul era deja pregătit de Cătălin, iar Andreea ne aștepta pe terasă.
— Tată, astăzi nu ai voie să muncești. Astăzi stai la masă cu noi.
Am zâmbit, dar i-am răspuns:
— Fata tatii, nu munca m-a supărat. Toată viața am muncit și nu mi-a fost rușine. M-a durut că ai vrut să ne ascunzi.
A încuviințat.
— Știu. Și n-o să mai fac asta.
Nu pot spune că o singură discuție a reparat totul. Elena încă se întristează când își amintește cum stătea cu tava de prăjituri lângă grătar, iar eu încă aud uneori replica fiicei mele despre oamenii care nu se pricep la conversațiile bogaților.
Dar am ales să-i dăm șansa să ne arate că a înțeles.
Casa ei este la fel de mare, piscina la fel de frumoasă, iar prietenii ei au rămas aceiași. Numai că acum, atunci când ne invită, nu ne mai trimite în spatele curții.
Și poate că aceasta a fost lecția pe care trebuia să o învețe: nu este nicio rușine să ai părinți care au crescut animale, au muncit pământul și au strâns bani cu greu.
Rușinea începe atunci când ajungi să crezi că oamenii care te-au crescut nu mai sunt suficient de buni ca să stea la masa ta.