Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vă rog, doamnă Maria… înainte să intrați, trebuie să știți că n-am vrut niciodată să vă fac rău.
Ioana stătea în prag, cu ochii plini de lacrimi. Rex trecuse deja în casă și se auzea cum își mișca lăbuțele pe podea.
— Ioana, fata mea, ce se întâmplă? De ce te-ai speriat când ți-am spus că am urmărit câinele?
— Pentru că… pentru că trebuia să vă caut eu de mult.
Mi-a făcut loc să intru. Casa era mică, dar îngrijită. În sufragerie se afla o canapea veche, o masă acoperită cu mușama și un dulap cu câteva fotografii.
Am observat imediat o pereche de pantofiori mici lângă ușă. Apoi o mașinuță de jucărie sub masă.
— Ai un copil, Ioana?
A încuviințat, fără să mă privească.
— Un băiețel.
În clipa aceea, din camera alăturată s-a auzit o voce subțire.
— Mami, a venit Rex?
Un băiețel de aproape trei ani a apărut în ușă. Avea părul castaniu, puțin ciufulit, și purta un pulover cu un ursuleț. Când m-a văzut, s-a oprit.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Ochii aceia căprui. Sprâncenele. Felul în care își înclina capul când privea un om necunoscut.
Era ceva atât de familiar, încât pentru o secundă am avut impresia că îl văd pe Andrei al meu când era mic.
— Cine e doamna, mami? a întrebat băiețelul.
Ioana s-a apropiat și l-a luat de mână.
— Matei, du-te puțin să te joci cu Rex. Mama trebuie să vorbească.
Copilul a plecat ascultător, iar eu am rămas privind-o.
— Ioana… câți ani are băiețelul?
— Doi ani și patru luni.
Am început să calculez în minte. Andrei murise cu trei ani înainte. Ioana fusese iubita lui până cu câteva luni înainte de accident.
— Spune-mi că nu mă gândesc la ce cred eu, am șoptit.
Ioana a început să plângă.
— Matei este fiul lui Andrei.
M-am prins de spătarul unui scaun. Pentru câteva clipe n-am mai auzit nimic.
— Fiul lui Andrei? Adică… nepotul meu?
— Da, doamnă Maria.
Am început să tremur.
— Și eu nu am știut nimic? Trei ani am mers la mormântul băiatului meu, iar copilul lui creștea aici, la câteva străzi de mine?
Ioana și-a șters lacrimile.
— Am aflat că sunt însărcinată după accident. Eu și Andrei ne despărțiserăm, iar părinții mei erau foarte supărați. Mi-au spus să nu vă caut, că suferiserăți destul și că vestea v-ar face și mai mult rău.
— Și tu i-ai ascultat?
— La început, da. Apoi mi-a fost tot mai greu. În fiecare lună îmi spuneam că o să vin să vă vorbesc. Dar mă temeam că mă veți urî pentru că v-am ascuns adevărul.
Am simțit cum îmi curg lacrimile.
— Ioana, eu mi-am pierdut singurul copil. Știi de câte ori m-am rugat să mai am măcar ceva de la el? O fotografie nouă, o vorbă, orice?
— Știu. Și îmi pare rău.
— Nu, fata mea. Nu știi cum este să te trezești în fiecare dimineață și să-ți amintești că băiatul tău nu se mai întoarce niciodată.
Ioana a început să plângă mai tare. Am regretat imediat asprimea cuvintelor, dar nu puteam să-mi ascund durerea.
Am stat mult timp în tăcere. Apoi am întrebat-o:
— Andrei a știut că vei avea un copil?
— Nu. Am aflat la câteva săptămâni după ce a murit. Dacă aș fi știut mai devreme, i-aș fi spus.
Am privit spre camera în care se juca Matei.
— Și el știe cine a fost tatăl lui?
— Îi arăt fotografii. Îi spun că tatăl lui se numea Andrei și că era un băiat bun. Că iubea animalele și că râdea mult.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Așa era. Râdea din orice prostie.
Ioana s-a ridicat și a luat de pe dulap o fotografie. Andrei stătea lângă ea, cu brațul pe umerii ei, zâmbind larg.
— Am păstrat-o pentru Matei, mi-a spus.
Am atins fotografia cu degetele. Nu-l mai văzusem pe Andrei zâmbind într-o imagine necunoscută mie de trei ani.
Atunci mi-am amintit de câine.
— Dar Rex? De ce vine la mormântul lui Andrei?
Ioana a zâmbit trist.
— Pentru că Andrei l-a salvat. În vara dinainte să înceapă facultatea, l-a găsit lângă un magazin, speriat și flămând. L-a hrănit câteva zile, apoi l-a adus la mine. Părinții mei aveau curte și au acceptat să-l ținem.
Mi-am amintit imediat de conservele care dispăreau din bucătărie și de serile în care Andrei venea acasă spunând că fusese să-și vadă niște prieteni.
— Deci pentru Rex cumpăra mâncare…
— Da. Îl iubea foarte mult. După ce Andrei a murit, am luat câinele cu mine la cimitir de câteva ori. Apoi a început să plece singur. Nu știam că merge atât de des.
Am început să plâng din nou.
— Câinele acesta a știut unde să-l găsească pe Andrei, iar eu n-am știut unde să-i găsesc copilul.
Ioana mi-a prins mâna.
— Dacă mă puteți ierta vreodată, aș vrea să-l cunoașteți pe Matei. Nu vreau să mai crească fără să știe cine este bunica lui.
Am privit-o îndelung.
— Sunt supărată, Ioana. Nu pot să spun că nu mă doare ce ai făcut. Dar copilul nu are nicio vină. Și nici tu nu trebuie să-l crești singură dacă ai nevoie de ajutor.
Atunci Matei a apărut din nou, cu Rex lângă el.
— Mami, de ce plângi?
Ioana l-a luat în brațe.
— Pentru că mama a făcut o greșeală și încearcă să o îndrepte.
Băiețelul m-a privit curios.
— Tu îl cunoști pe tati?
M-am aplecat în fața lui.
— Da, puiule. L-am cunoscut foarte bine.
— Era cuminte?
Am râs printre lacrimi.
— Nu întotdeauna. Dar avea o inimă mare și îi plăcea să ajute pe toată lumea.
Matei a zâmbit.
— Mami spune că semăn cu el.
— Semeni foarte mult, i-am răspuns.
Ioana s-a așezat lângă noi.
— Matei, doamna Maria este mama lui tati Andrei.
Copilul s-a uitat când la ea, când la mine.
— Adică… tu ești bunica mea?
Mi-am dus mâna la gură. Nu mai auzisem niciodată pe cineva spunându-mi bunică.
— Da, iubitul meu. Sunt bunica ta.
Matei s-a apropiat și m-a îmbrățișat. Mânuțele lui mici mi s-au încolăcit în jurul gâtului, iar eu am închis ochii.
Pentru o clipă, mi-am amintit de Andrei la aceeași vârstă, când venea alergând spre mine și îmi cerea să-l iau în brațe.
Am rămas în casa Ioanei până seara. Am vorbit despre Andrei, despre Matei și despre anii pe care nu-i mai puteam recupera. Nu am rezolvat toate lucrurile dintre noi, dar am făcut un început.
În săptămânile următoare am început să-i vizitez. Ioana mi-a arătat fotografii cu Matei de când era bebeluș, iar eu i-am adus albumele din copilăria lui Andrei.
Într-o după-amiază, Matei m-a întrebat dacă tatăl lui știa să meargă pe bicicletă. I-am povestit cum Andrei căzuse de trei ori în aceeași zi și se ridicase de fiecare dată spunând că nu renunță.
Matei a râs atât de tare, încât pentru câteva secunde mi s-a părut că aud din nou râsul fiului meu.
Duminica următoare am mers împreună la cimitir. Ioana ținea un buchet de flori, Matei mă ținea de mână, iar Rex mergea liniștit lângă noi.
Când am ajuns la mormânt, câinele s-a așezat în locul lui obișnuit, lângă cruce.
Matei a privit fotografia tatălui său.
— Bunico, aici este tati?
Am îngenuncheat lângă el.
— Da, iubitul meu. Aici venim să ne amintim de el.
Băiețelul a pus o floare lângă piatră, apoi mi-a prins din nou mâna.
Am privit fotografia lui Andrei și am început să plâng.
— Băiatul mamei, trei ani am venit aici și ți-am spus cât de singură sunt. Iar tu mi-ai lăsat un nepot despre care nici măcar nu știam.
Rex și-a ridicat capul și a dat ușor din coadă.
M-am uitat la el și am zâmbit.
— Și tu, măi suflete, ai fost mai deștept decât noi toți. Ai știut drumul până la Andrei și, fără să vrei, mi-ai arătat drumul până la Matei.
Nu voi putea recupera anii în care nepotul meu a crescut fără să mă cunoască. Nici nu pot spune că am uitat durerea provocată de tăcerea Ioanei.
Dar am hotărât să nu las acei ani să ne fure și viitorul.
Astăzi, când Matei mă strigă „bunica Maria” și aleargă spre mine cu brațele deschise, simt că în casa mea s-a întors o parte din bucuria pe care o credeam pierdută pentru totdeauna.
Andrei nu se va mai întoarce. Nimeni nu poate schimba asta.
Dar într-o duminică, un câine care nu uitase omul ce îl salvase m-a condus spre copilul lui.
Și pentru prima dată după trei ani, am plecat de la cimitir fără să simt că las în urmă tot ce mai aveam din fiul meu. Plecam ținând de mână nepotul pe care abia îl cunoscusem.