Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tu ce cauți aici?
El nu i-a răspuns.
S-a apropiat de dormitor.
A privit patul gol.
Apoi s-a întors spre ea.
— Te-am întrebat ceva. Unde este mama mea?
Cristina a încercat să zâmbească.
— Iubire, nu te enerva. Mama ta este foarte bine. Am găsit o soluție minunată pentru ea.
Adrian s-a uitat la sacul de lângă ușă.
Apoi la anunțul de vânzare de pe laptop.
Și a întrebat, cu o voce pe care Cristina nu i-o mai auzise niciodată:
— Ce ai făcut cu mama mea? Și de ce vinzi casa care nici măcar nu este a noastră?
Adrian stătea în mijlocul sufrageriei, cu trolerul lângă picioare. Tocmai se întorsese din Spania, după patru ani în care muncise pe șantiere ca să strângă bani pentru familie.
Cristina a închis repede laptopul.
— Adrian, iubire, nu este ceea ce crezi!
— Atunci explică-mi! Unde este mama?
— La un cămin de bătrâni. Dar este foarte bine acolo! Are mâncare, căldură, îngrijire…
Adrian a rămas nemișcat.
— La un cămin? Mama mea?
— Da. Am discutat și a fost de acord. A spus că se simte singură și că vrea să stea printre oameni de vârsta ei.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Cristina a ridicat din umeri.
— Nu voiam să te îngrijorez. Muncești atât de mult acolo…
Adrian s-a uitat spre dormitorul gol. Pe pat nu mai era cuvertura brodată de mama lui. Fotografiile vechi dispăruseră de pe pereți, iar dulapul era aproape gol.
— Mama nu ar fi plecat niciodată de bunăvoie din casa asta fără să-mi spună. Aici a trăit toată viața.
— Adrian, oamenii se mai răzgândesc!
— Cum se numește căminul?
Cristina a ezitat.
— De ce vrei să mergi acum? Abia ai ajuns. Mănâncă ceva, odihnește-te…
— Cristina, te-am întrebat cum se numește căminul.
În cele din urmă, i-a spus numele și adresa.
Adrian și-a luat cheile mașinii.
— Mă duc la mama.
— Dar nu poți să pleci așa! Trebuie să discutăm!
— O să discutăm după ce aflu adevărul.
A ieșit fără să mai spună nimic.
Eu eram în camera mea de la cămin când am auzit o bătaie ușoară în ușă.
— Mamă?
Am ridicat privirea.
În prag stătea Adrian.
Fiul meu.
Cu geaca pe el, cu fața obosită și cu ochii plini de lacrimi.
Pentru câteva secunde am crezut că visez.
— Adriane? Mamă, tu ești?
A venit repede spre mine și m-a strâns în brațe.
— Mamă, ce cauți aici?
Am început să plâng. Nu mai plânsesem așa de la înmormântarea soțului meu.
— Am crezut că știi, mamă. Cristina mi-a spus că ai fost de acord.
Adrian s-a desprins puțin și m-a privit.
— Cu ce să fiu de acord?
— Să stau aici două săptămâni, cât face niște lucrări în casă. Așa mi-a promis. Dar au trecut trei săptămâni și nu mă mai lasă să mă întorc.
Fața lui Adrian s-a schimbat.
— Ce lucrări, mamă?
— Nu știu. Mi-a spus că zugrăvește și schimbă niște lucruri. Dar când am sunat-o să mă ducă acasă, mi-a spus să mai stau.
Adrian s-a așezat lângă mine.
— De ce nu m-ai sunat?
— Te-am sunat, mamă. Dar erai la muncă. Ți-am lăsat și un mesaj. Cristina mi-a spus că știai că sunt aici și că nu trebuie să te mai deranjez.
Și-a scos telefonul și a început să caute. A găsit mesajul meu, trimis într-o zi în care lucrase până seara târziu.
— Doamne, mamă… Îmi pare rău. Am văzut că m-ai rugat să te sun, dar apoi am uitat. Am crezut că, dacă era ceva grav, Cristina îmi spunea.
Am clătinat din cap.
— Nu te învinovăți, mamă. Tu ai muncit pentru noi.
— Tocmai asta mă doare. Am muncit patru ani ca să vă fie bine, iar eu nici măcar nu știam unde locuiește mama mea.
Atunci i-am povestit totul.
Cum Cristina începuse să-mi reproșeze fiecare lucru.
Cum îmi ceruse să trec casa pe numele ei.
Cum mă convinsese să merg temporar la cămin.
Și cum venise cu niște documente, spunându-mi că nu mă va mai vizita dacă nu accept să-i donez proprietatea.
Adrian m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Ai semnat ceva, mamă?
— Nu. N-am semnat nimic. I-am spus că această casă este tot ce mi-a rămas de la părinții mei.
A răsuflat adânc.
— Bine ai făcut. Nu trebuie să semnezi nimic dacă nu vrei.
Mi-a prins mâna.
— Vrei să te întorci acasă?
Am început să plâng din nou.
— Mai întrebi, mamă? Vreau să dorm în patul meu. Vreau să-mi văd florile. Vreau să-mi beau cafeaua în bucătăria mea.
— Atunci asta facem.
Adrian a discutat cu personalul căminului. Le-am confirmat că vreau să plec, iar după verificarea documentelor și încheierea formalităților necesare, mi-am strâns lucrurile.
Una dintre îngrijitoare m-a îmbrățișat.
— Doamnă Elena, să aveți grijă de dumneavoastră.
— Vă mulțumesc, mamă. Ați fost bune cu mine. Dar acasă este acasă.
Pe drum, Adrian nu a vorbit aproape deloc. Din când în când se uita spre mine, de parcă voia să se asigure că sunt cu adevărat lângă el.
Când am ajuns în fața porții, am început să tremur.
Casa mea.
Curtea în care îmi crescusem copilul.
Trandafirii plantați de soțul meu.
Totul era acolo.
Dar în sufragerie ne aștepta Cristina.
Când m-a văzut intrând alături de Adrian, a rămas cu gura întredeschisă.
— Ai adus-o înapoi?
Fiul meu și-a pus geanta jos.
— Da. Am adus-o acasă. În casa ei.
Cristina s-a încruntat.
— Adrian, am stabilit că este mai bine la cămin!
— Cine a stabilit? Tu? Pentru că mama spune că a acceptat doar două săptămâni, cât renovezi casa.
— Am încercat să fac ce era mai bine!
— Atunci de ce ai dus la ea acte pentru donația casei?
Cristina a amuțit.
Am rămas lângă ușă, cu mâinile strânse pe geantă.
— Cristina, eu nu vreau să mă cert, am spus încet. Vreau doar să-mi văd de bătrânețea mea în casa în care am trăit toată viața.
Nora mea s-a întors spre mine.
— Sigur, acum eu sunt vinovată de toate! Dar cine a stat aici cu dumneata patru ani? Cine a plătit facturile? Cine s-a ocupat de gospodărie?
Adrian a privit-o.
— Eu trimiteam bani în fiecare lună pentru casă și pentru mama. Iar mama are pensia ei. Nu te-am lăsat fără sprijin.
— Banii nu rezolvă totul, Adrian!
— Așa este. Dar nici nu justifică să minți și să încerci să iei casa mamei.
Cristina a început să plângă.
— Eu am sacrificat patru ani din viață stând aici, în timp ce tu erai în Spania!
— Știu că ți-a fost greu. Și îmi pare rău că am stat atât de mult departe. Dar puteai să-mi spui că nu mai vrei să locuiești cu mama. Puteam găsi altă soluție.
— Și unde să mă duc? În chirie, după atâția ani?
Adrian a privit spre laptopul de pe masă.
— De aceea voiai casa? Ca să o vinzi și să folosești banii?
Cristina n-a răspuns.
— Am văzut anunțul, a continuat el. Ai pregătit vânzarea unei proprietăți care nu îți aparține.
— Era doar un anunț! Voiam să văd cât valorează!
— Și de ce îi cereai mamei să ți-o doneze?
A urmat o tăcere lungă.
În cele din urmă, Cristina a spus:
— Pentru că m-am săturat să trăiesc într-o casă în care nu am nimic al meu!
Adrian a rămas nemișcat.
— Atunci trebuia să discutăm despre viitorul nostru. Nu să o îndepărtezi pe mama din propria ei casă.
Am simțit că nu mai pot sta în picioare. M-am așezat pe scaunul de lângă fereastră.
— Eu v-am primit aici cu drag, mamă, i-am spus Cristinei. Nu v-am cerut chirie. Nu v-am cerut nimic. Am crezut că suntem familie.
Cristina și-a coborât privirea.
— Nu am vrut să ajungem aici.
— Dar am ajuns, i-a răspuns Adrian.
În seara aceea, fiul meu i-a spus soției lui că nu mai poate continua să locuiască împreună cu mama lui în condițiile acelea.
— Cristina, avem nevoie de o locuință separată. Mama rămâne aici. Este casa ei. Iar noi trebuie să hotărâm dacă mai putem construi ceva împreună după ce s-a întâmplat.
Nora mea a început să plângă.
— Mă dai afară pentru mama ta?
— Nu te dau afară ca să aleg între voi. Îți spun că nu mai putem trăi aici și că nu voi accepta să fie presată să-și cedeze casa.
Au urmat câteva zile grele. Cristina a plecat temporar la sora ei, iar Adrian a rămas cu mine. Am pus la loc fotografiile, am scos hainele din saci și am aerisit dormitorul.
Într-o dimineață, l-am găsit în curte, privind trandafirii tatălui său.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus mai devreme cum se purta Cristina cu tine?
Am oftat.
— Pentru că nu voiam să-ți stric căsnicia. Mi-era teamă că o să vă certați din cauza mea.
Adrian s-a întors spre mine.
— Mamă, căsnicia mea nu s-a stricat pentru că mi-ai spus adevărul. S-a stricat încrederea când Cristina a început să mă mintă.
Mi-a luat mâna.
— Și eu am greșit. Am crezut că dacă trimit bani, înseamnă că am grijă de tine. Dar trebuia să vorbim mai des, să te întreb cum te simți și să te ascult cu adevărat.
În săptămânile următoare, Adrian a decis să nu se întoarcă imediat în Spania. A discutat cu angajatorul și și-a prelungit perioada de concediu, apoi a început să caute posibilități de muncă în România.
Nu era o hotărâre ușoară. Avea un salariu bun acolo și obligații financiare. Dar își dăduse seama că trebuia să-și reorganizeze viața.
În privința Cristinei, lucrurile nu s-au rezolvat repede. Au avut mai multe discuții, iar Adrian i-a spus clar că nu poate trece peste minciunile ei fără să vadă o schimbare reală.
Eu nu i-am cerut să divorțeze. Nici să o ierte. I-am spus doar să hotărască singur ce este bine pentru el.
Am discutat și cu un notar pentru a verifica situația actelor casei. Proprietatea era în continuare pe numele meu. Nu semnasem nicio donație și nu împuternicisem pe nimeni să vândă imobilul.
Am păstrat toate documentele într-un loc sigur și am hotărât că orice decizie privind casa mea va fi luată numai de mine, în deplină cunoștință de cauză.
Într-o duminică, Adrian mi-a făcut cafeaua și a adus-o în curte.
— Poftim, mamă. Exact cum îți place.
M-am uitat la el și am zâmbit.
— Parcă ai fi tatăl tău. Și el îmi aducea cafeaua aici, duminica.
Adrian s-a așezat lângă mine.
Am rămas amândoi în liniște, privind florile.
Nu știu ce se va întâmpla cu mariajul fiului meu. Nu știu dacă el și Cristina vor reuși să repare ceea ce s-a rupt între ei.
Dar știu că, la 76 de ani, nu trebuie să-mi cer iertare pentru că vreau să rămân în propria casă.
Nu vreau averi. Nu vreau lux. Nu vreau să hotărăsc viața nimănui.
Vreau doar să-mi beau cafeaua în bucătăria mea, să-mi îngrijesc florile și să știu că bătrânețea nu mă transformă într-un om care poate fi mutat dintr-un loc în altul fără să fie întrebat.
Am muncit o viață pentru liniștea aceasta.
Iar dacă într-o zi voi avea nevoie de îngrijire permanentă, vreau să particip eu însămi la hotărârea privind locul în care voi trăi.
Pentru că o casă nu înseamnă doar pereți și un acoperiș. Pentru un om bătrân, uneori înseamnă toate amintirile care i-au mai rămas.
Și nimeni nu ar trebui să fie obligat să renunțe la ele doar pentru că altcineva își dorește proprietatea.