Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Avocatul meu s-a ridicat.
— Domnule Adrian, permiteți-mi să v-o prezint pe doamna Ramona, proprietara terenurilor pentru care compania dumneavoastră a solicitat această întâlnire.
Am rămas așezată.
L-am privit calm.
Adrian se uita când la mine, când la documentele de pe masă.
— Stai puțin… Terenurile acestea sunt ale tale?
Am pus mâna pe mapa cu actele moștenirii.
— Da, Adrian. Sunt pământurile pe care mi le-a lăsat tata.
În sală s-a făcut liniște.
Iar fostul meu soț, care râsese ani întregi de „țărăncuța rătăcită”, începea abia acum să înțeleagă ce valoare avea moștenirea pe care o disprețuise.
— Da, Adrian. Sunt pământurile pe care mi le-a lăsat tata.
Fostul meu soț a rămas în picioare, lângă ușa sălii de conferințe, cu mapa neagră în mână. Se uita când la mine, când la avocatul meu, de parcă aștepta ca cineva să-i spună că totul era o neînțelegere.
— Nu se poate, Ramona. Terenurile acestea sunt ale tale?
— Exact. Optzeci și cinci de hectare în total, dintre care o parte importantă se află în zona în care compania voastră intenționează să construiască.
Directorul financiar, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, a intervenit:
— Domnule Adrian, există vreo problemă? O cunoașteți pe doamna?
Adrian și-a dres vocea.
— Este… fosta mea soție.
În sală s-a făcut liniște. Avocatul meu a închis calm mapa din fața lui.
— Atunci poate ar fi util să clarificăm de la început dacă există vreun conflict de interese. Doamna Ramona este aici în calitate de proprietară, iar noi dorim o negociere profesionistă.
Adrian s-a așezat încet. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea că nu știe ce să spună.
— Ramona, de ce nu mi-ai spus că terenurile valorează atât?
L-am privit.
— Ți-am spus că tata mi-a lăsat pământ. Tu ai râs și m-ai întrebat dacă îmi cumpăr tractor. N-ai vrut niciodată să afli mai mult.
Directorul financiar a intervenit politicos, propunând să revenim la obiectul întâlnirii. Adrian a tăcut.
Reprezentanții companiei ne-au prezentat proiectul. Voiau să dezvolte un parc logistic în apropierea unui nod rutier important din Ilfov, cu depozite și spații pentru distribuție. Pentru asta aveau nevoie de mai multe parcele învecinate, inclusiv de terenurile mele.
Oferta preliminară era de câteva milioane de euro, condiționată de verificările juridice, de situația urbanistică și de posibilitatea realizării proiectului.
Cu un an înainte, nici măcar nu știam cât valorau pământurile tatălui meu. Acum stăteam la masa unei companii importante, discutând despre o tranzacție pe care nu mi-aș fi imaginat-o vreodată.
Dar nu voiam să mă grăbesc.
— Vă mulțumesc pentru propunere, am spus. Am nevoie să analizăm toate condițiile împreună cu avocatul și evaluatorul meu. Nu voi semna nimic astăzi.
Directorul financiar a încuviințat.
— Desigur, doamnă Ramona. Ne dorim o colaborare corectă și suntem pregătiți să continuăm discuțiile.
Adrian nu mai intervenise aproape deloc.
La finalul întâlnirii, când ceilalți participanți au început să strângă documentele, s-a apropiat de mine.
— Ramona, putem vorbi puțin?
— Despre terenuri?
— Nu. Despre noi.
Am simțit un gust amar.
— Adrian, despre noi am avut nouă ani să vorbim. Astăzi am venit pentru o negociere.
— Nu trebuie să fii așa rece.
M-am uitat la el.
— Îți amintești cum îmi spuneai? „Țărăncuța rătăcită.” Așa mă prezentai prietenilor tăi.
A coborât privirea.
— Era o glumă.
— Pentru tine. Pentru mine era o umilință pe care o înghițeam ca să nu ne certăm.
Adrian a încercat să-mi atingă brațul, dar m-am retras.
— Ramona, recunosc că am fost nedrept. Dar nu știam ce ai moștenit.
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse nimic.
— Adrian, tocmai asta este problema. Dacă pământurile acelea nu valorau nimic, felul în care m-ai tratat ar fi fost acceptabil?
N-a răspuns.
— Tata era același om și când mergea cu tractorul pe câmp, și când semna actele pentru terenurile pe care le cumpăra. Valoarea lui nu s-a schimbat niciodată. Doar felul în care îl privești tu acum.
Mi-am luat geanta și am plecat împreună cu avocatul.
În lift, am simțit cum îmi tremură mâinile. Nu de frică, ci pentru că întâlnirea aceea îmi adusese înapoi toate umilințele din căsnicie.
Avocatul m-a privit.
— Sunteți bine?
— Da. Dar vreau să verificăm foarte atent oferta. Nu vreau ca trecutul meu cu Adrian să influențeze tranzacția.
— Așa vom face.
În zilele următoare, telefonul a început să sune. Adrian îmi trimitea mesaje, uneori despre proiect, alteori despre căsnicia noastră.
„Ramona, cred că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.”
„Nu mi-am dat seama cât de mult te-am rănit.”
„Poate ar trebui să bem o cafea și să discutăm.”
Nu i-am răspuns la mesajele personale. Pentru orice discuție despre terenuri, i-am cerut să comunice prin reprezentanții companiei și prin avocatul meu.
Nu voiam să mă răzbun. Dar nici nu aveam de gând să-i permit să folosească relația noastră trecută pentru a obține condiții mai bune.
După câteva săptămâni, evaluatorul mi-a prezentat o analiză detaliată. Nu toate cele 85 de hectare aveau aceeași valoare. Terenurile agricole din Ialomița erau evaluate diferit de parcelele din Ilfov, iar pentru acestea din urmă conta foarte mult destinația urbanistică și accesul la infrastructură.
Am înțeles atunci cât de important fusese să nu accept prima ofertă.
Am discutat și cu oamenii care lucrau pământurile în arendă. Unii colaboraseră cu tata aproape douăzeci de ani. Nu voiam să iau hotărâri fără să verific contractele existente și obligațiile pe care le aveam.
Într-o duminică m-am dus în satul în care crescusem.
Casa părintească era exact cum o lăsasem. Pe prispă se afla încă scaunul de lemn în care tata obișnuia să stea seara. În magazie erau uneltele lui, aranjate cu grijă.
Am intrat în bucătărie și am găsit fotografia părinților mei, așezată lângă o icoană.
M-am așezat la masă și am început să plâng.
— Tată, dacă ai ști cât am râs de pământurile tale… Nu eu, ci omul cu care am trăit nouă ani. Și eu l-am lăsat să vorbească așa despre tine.
Mi-am amintit de diminețile în care plecam împreună pe câmp. Tata îmi arăta hotarele și îmi spunea să țin minte unde se termină fiecare parcelă.
— Ramona, pământul nu este doar ceva ce poți vinde. Este munca unor oameni. Să nu uiți niciodată asta.
Abia acum înțelegeam de ce fusese atât de atent cu fiecare act și cu fiecare bucată de teren.
În următoarele luni, negocierile au continuat. Compania a revenit cu o ofertă revizuită, iar eu am cerut clarificări privind termenele, condițiile de plată și obligațiile cumpărătorului.
Adrian nu a mai participat direct la întâlnirile cu mine. Compania desemnase un alt reprezentant pentru a evita orice neînțelegere.
În cele din urmă, am ajuns la un acord pentru vânzarea unei părți dintre terenurile din Ilfov, după finalizarea verificărilor și a formalităților necesare.
Nu am vândut toate cele 85 de hectare. Am păstrat casa părintească și terenurile agricole pe care voiam să le administrez în continuare.
În ziua în care tranzacția s-a încheiat, am primit confirmarea plății în contul meu.
M-am uitat mult timp la suma aceea.
Era mai mult decât câștigasem în toți anii mei de muncă.
Dar nu m-am simțit dintr-odată alt om.
Eram aceeași Ramona care crescuse într-un sat din Ialomița, care mersese cu tata pe câmp și care învățase să muncească de mică.
Diferența era că acum înțelegeam mai bine ce îmi lăsase tatăl meu și ce responsabilitate aveam față de acea moștenire.
La câteva zile după încheierea tranzacției, Adrian m-a așteptat în fața clădirii unde lucram.
— Ramona, te rog, cinci minute.
M-am oprit.
— Spune.
— Am aflat că s-a finalizat vânzarea. Felicitări.
— Mulțumesc.
A ezitat.
— M-am gândit mult la noi. La cum m-am purtat cu tine. Știu că am fost arogant și că te-am făcut să te simți inferioară.
L-am ascultat.
— Aș vrea să încercăm din nou, Ramona.
Am rămas tăcută câteva secunde.
— Adrian, dacă terenurile acelea ar fi valorat doar câteva mii de lei, ai fi venit astăzi aici?
A deschis gura, dar nu a răspuns.
— Vezi? Tocmai de aceea nu putem începe din nou.
— Nu este vorba doar despre bani!
— Poate că acum crezi asta. Dar eu am petrecut ani întregi încercând să fiu suficient de bună pentru tine. Nu mai vreau să trăiesc așa.
Adrian și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău, Ramona.
— Sper să înveți ceva din tot ce s-a întâmplat. Nu pentru mine, ci pentru femeia pe care o vei avea lângă tine într-o zi.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Nu m-am grăbit să-mi cumpăr o vilă sau o mașină scumpă. Am continuat să locuiesc în apartamentul meu și să lucrez o perioadă, până când am stabilit împreună cu specialiștii cum să administrez banii și terenurile rămase.
Am investit o parte din sumă, am păstrat rezerve și am început să mă ocup mai mult de gospodăria părintească.
Într-o primăvară am renovat casa din sat. Nu am transformat-o într-un palat. Am reparat acoperișul, am schimbat instalațiile și am păstrat prispa pe care tata își bea cafeaua.
Într-o dimineață am ieșit în curte și am privit câmpurile din depărtare.
Mi-am amintit de ultima vizită pe care o făcusem acolo împreună cu Adrian. Râsese când tata îi arătase pământurile și îl întrebase dacă nu se plictisește să trăiască printre ogoare.
Tata îi răspunsese calm:
— Nu mă plictisesc, tinere. Aici am tot ce-mi trebuie.
Atunci crezusem că vorbește doar despre casă și pământ.
Acum înțelegeam că vorbea despre liniște, demnitate și libertatea de a nu depinde de părerea altora.
Nu știu ce a povestit Adrian colegilor lui după întâlnirea aceea din sala de conferințe. Nici nu mă mai interesează.
Știu doar că, în ziua în care m-a văzut la capătul mesei, a descoperit valoarea pământurilor pe care le disprețuise.
Dar eu descoperisem ceva mult mai important.
Nu aveam nevoie de milioane de euro ca să merit respectul soțului meu. Îl meritam și atunci când eram doar fata unui agricultor din Ialomița.
Și dacă tata ar mai fi trăit, cred că mi-ar fi spus exact ceea ce îmi repeta când eram copil:
— Ramona, să nu-ți fie niciodată rușine de locul din care ai plecat. Rușine să-ți fie doar dacă uiți cine ești.
Astăzi, când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund fără să ezit că am crescut la țară, într-o familie de oameni care au muncit pământul.
Nu spun asta ca să impresionez pe cineva.
O spun pentru că, după nouă ani în care am fost numită „țărăncuța rătăcită”, am înțeles că nu eu eram cea care se rătăcise.
Eu nu uitasem niciodată de unde vin. Doar acceptasem prea mult timp să fiu privită de sus pentru asta.