Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas pe trotuar, cu cele două valize lângă mine, privind mesajul lui Radu.
„Cel mai bine ar fi să-i dai mamei cei 2.000 de lei. Chiar dacă spui că nu i-ai luat.”
L-am citit de trei ori. Bărbatul cu care eram căsătorită de doi ani îmi cerea să plătesc pentru un furt pe care nu-l comisesem, doar ca mama lui să fie mulțumită.
Am început să-i scriu un răspuns furios, dar am șters totul. Până la urmă, i-am trimis doar atât:
„Radu, nu am furat nimic. Și nu voi plăti niciun leu ca să cumpăr încrederea propriului meu soț.”
Apoi l-am sunat pe fratele meu, Sorin.
— Ioana? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
— Sorin, poți să vii să mă iei? Doina m-a dat afară.
— Cum adică te-a dat afară? Dar Radu unde este?
— Acasă. Cu mama lui.
Fratele meu n-a mai întrebat nimic. După douăzeci de minute a oprit mașina lângă mine, a coborât și mi-a luat valizele.
— Hai, surioară. Discutăm după ce ajungem undeva la căldură.
În noaptea aceea am dormit la colega mea, Mihaela. Sorin locuia cu soția și cei doi copii într-un apartament mic, iar eu nu voiam să-i înghesui. Mihaela mi-a pregătit canapeaua din sufragerie și mi-a adus un ceai.
— Ioana, a spus ea, poți să stai aici cât ai nevoie. Dar să nu te întorci doar pentru că ți-e frică să fii singură.
N-am dormit aproape deloc. Îmi verificam telefonul din câteva în câteva minute, sperând că Radu va suna să-mi spună că a făcut o greșeală.
Dimineața am primit un singur mesaj.
„Mama este foarte supărată. Cred că ar trebui să-i ceri scuze pentru scandal.”
Atunci am înțeles că nu mai aveam ce aștepta.
În zilele următoare am căutat o garsonieră. Am găsit una la marginea Ploieștiului, la etajul patru, într-un bloc vechi. Pereții erau îngălbeniți, frigiderul făcea un zgomot îngrozitor, iar în baie abia încăpea mașina de spălat.
Dar avea un lucru pe care nu-l mai avusesem de aproape doi ani: o ușă pe care o puteam închide fără să-mi fie teamă că cineva va intra peste mine.
Pentru chirie și garanție am vândut brățara de aur primită la cununie și am împrumutat cinci sute de lei de la Sorin.
În prima seară am mâncat un iaurt și doi covrigi, așezată pe salteaua cumpărată la mâna a doua. M-am uitat în jur și am început să plâng.
Îmi pierdusem casa, soțul și aproape toate economiile. Dar nu-mi pierdusem demnitatea.
Au trecut trei săptămâni.
Mergeam la farmacie, luam ture suplimentare și încercam să economisesc fiecare leu. Radu mă sunase de câteva ori, dar discuțiile se terminau mereu la fel.
— Ioana, mama spune că nu vrea să te mai vadă până nu lămurim banii.
— Atunci spune-i să meargă la poliție dacă are dovezi.
— De ce trebuie să complici totul?
— Pentru că m-ați acuzat de furt, Radu. Nu de o farfurie spartă.
Într-o joi seara, cineva a bătut la ușa garsonierei.
Era Radu.
Stătea pe palier, ud de ploaie, cu o pungă în care îmi adusese câteva acte și lucruri personale rămase în apartament.
— Ioana, trebuie să vorbim.
Nu l-am invitat înăuntru.
— Te ascult.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Am găsit banii.
Pentru câteva secunde n-am înțeles.
— Ce bani?
— Cei două mii de lei ai mamei.
M-am sprijinit de tocul ușii.
— Unde erau?
— Într-o sacoșă, în dulapul cu lenjerii. Mama îi mutase acolo înainte să plece la piață și uitase.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— Deci nu i-am furat.
— Nu.
— Și mama ta știe?
— Da.
— Atunci de ce nu m-a sunat să-și ceară iertare?
Radu a privit în jos.
— A spus că oricum era mai bine să stăm o vreme separați. Că ne certam prea mult.
Am râs amar.
— Ne certam pentru că mama ta intra în dormitorul nostru, îmi controla lucrurile și mă acuza de tot ce-i trecea prin cap.
— Știu, Ioana. Am greșit.
A făcut un pas spre mine.
— Hai acasă. Vorbesc eu cu mama. Îi explic că nu mai poate continua așa. Dacă vrei, căutăm și noi o chirie.
M-am uitat la el lung.
— Acum putem să ne mutăm, Radu?
— Da. Am înțeles că trebuie să fim numai noi doi.
— Și de ce n-ai înțeles asta când te-am rugat acum două săptămâni să mergem să vedem garsoniera aceea?
N-a răspuns.
— De ce a trebuit să mă dea mama ta afară ca să mă asculți?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-a fost greu să mă pun împotriva ei. E singură, Ioana. M-a crescut fără tata și mereu mi-a spus că sunt singurul om pe care se poate baza.
— Înțeleg că o iubești. Dar eu nu ți-am cerut niciodată să renunți la mama ta. Ți-am cerut doar să nu mă lași să fiu umilită.
Radu a început să plângă.
Nu-l mai văzusem niciodată așa. Pentru o clipă, am vrut să-l îmbrățișez, să-i spun că putem uita totul și să mă întorc lângă el.
Încă îl iubeam. Asta era partea cea mai grea.
Dar apoi mi-am amintit cum stătuse lângă ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate, în timp ce eu îmi împachetam hainele.
— Radu, am spus încet, vreau să divorțăm.
A ridicat brusc capul.
— Nu poți vorbi serios!
— Ba da.
— Pentru două mii de lei? Pentru o neînțelegere?
— Nu pentru bani. Pentru că ai crezut că sunt hoață fără să ai nicio dovadă. Și pentru că, atunci când am avut nevoie de tine, ai ales să mă dai afară în loc să mă aperi.
A rămas în fața ușii câteva minute, încercând să mă convingă să mă răzgândesc. Până la urmă, a plecat.
În seara următoare m-a sunat Doina.
— Ioana, am auzit că vrei să divorțezi. Nu ți-e rușine? Distrugi viața băiatului meu pentru o greșeală!
Am strâns telefonul în mână.
— Doamnă Doina, ați găsit banii?
— Da, i-am găsit. Dar asta nu schimbă faptul că ai fost obraznică și ai vrut să-mi iei băiatul din casă!
— M-ați acuzat că v-am furat economiile și m-ați dat afară.
— Eram supărată! Oamenii mai greșesc!
— Atunci de ce nu mi-ați cerut iertare?
A urmat o tăcere scurtă.
— Nu o să mă umilesc eu în fața ta! Ești tânără, îți trece. Dar să știi că o să rămâi singură cu mândria ta.
— Prefer să fiu singură decât să trăiesc într-o casă în care trebuie să-mi dovedesc nevinovăția în fiecare zi.
Am închis.
În săptămânile următoare, Radu a continuat să mă caute. Uneori venea cu flori, alteori cu mâncare. Îmi promitea că se va schimba, că vom locui separat și că nu-i va mai permite mamei lui să se amestece.
Dar eu nu mai puteam avea încredere în promisiuni.
Într-o zi, Sorin m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să divorțez.
— Ioana, nu vreau să te influențez. Dar știu că încă îl iubești.
— Îl iubesc, Sorin. Numai că mi-e frică să mă întorc.
— Atunci nu te grăbi. Ia hotărârea când ești sigură că asta vrei, nu doar pentru că ești rănită.
M-am gândit mult la vorbele lui.
Nu am depus actele a doua zi. Mi-am dat timp să văd dacă Radu înțelege cu adevărat ce se întâmplase.
Într-o seară i-am propus să ne întâlnim la o cafenea.
— Radu, dacă ne-am împăca, ai fi dispus să locuim separat de mama ta chiar dacă ea s-ar supăra?
— Da.
— Și dacă într-o zi m-ar acuza din nou de ceva, fără dovezi?
A ezitat.
— Aș încerca să vă împac.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Nu te-am întrebat dacă ne-ai împăca. Te-am întrebat dacă ai avea încredere în mine.
Radu a privit în ceașca de cafea.
— Nu știu ce vrei să spun.
— Vreau să-mi spui că, atunci când cineva mă acuză pe nedrept, nu mă trimiți să-mi fac valiza până se lămuresc lucrurile.
N-a răspuns.
Atunci am înțeles că, deși îi părea rău, încă nu înțelegea cu adevărat ce îmi făcuse.
Am început procedura de divorț.
Au urmat discuții despre bunurile cumpărate împreună și despre datoriile rămase după nuntă. Nu aveam copii, iar despărțirea s-a putut încheia pe cale amiabilă, după ce Radu a acceptat că nu mă voi răzgândi.
În ziua în care am semnat ultimele acte, m-a întrebat:
— Ioana, chiar nu mai există nicio șansă?
M-am uitat la el. Era omul cu care îmi imaginasem că voi îmbătrâni.
— Radu, dacă în ziua aceea mi-ai fi spus măcar „Ioana, eu te cred”, poate că astăzi eram încă împreună.
A început să plângă.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Am plecat fără să mă mai întorc.
Acum locuiesc tot în garsoniera aceea. Cu ajutorul lui Sorin am zugrăvit pereții, am reparat câteva lucruri și mi-am cumpărat o masă mică, lângă fereastră.
Nu duc o viață perfectă. Încă număr banii înainte de salariu și mai sunt seri când mi-e dor de Radu.
Dar când ajung acasă după o zi grea la farmacie, îmi las geanta pe scaun și știu că nimeni nu-mi va răscoli lucrurile. Nimeni nu mă va întreba de ce am întârziat și nimeni nu mă va acuza de ceva fără dovezi.
Într-o duminică, am găsit într-o cutie fotografia noastră de la cununie. Eram amândoi fericiți, iar Radu mă ținea strâns de mână.
Am privit-o mult timp.
Nu am rupt-o și nici nu am aruncat-o. Am pus-o la loc, lângă celelalte amintiri.
Au existat și zile frumoase în căsnicia noastră. Nu voiam să mă prefac că totul fusese rău.
Dar nici nu puteam să uit ziua în care omul care îmi promisese că va fi alături de mine la bine și la greu mă lăsase să plec din casa lui ca o străină.
Soacra îmi spusese atunci: „O mamă rămâne mamă. Nevestele vin și pleacă.”
Poate că avea dreptate într-un singur lucru: eu plecasem.
Dar nu pentru că nu-mi iubisem soțul. Ci pentru că înțelesesem că o căsnicie nu poate fi ținută în viață de un singur om, oricât de mult ar iubi.
Și, pentru prima dată după multă vreme, când am încuiat ușa garsonierei mele, nu m-am mai simțit alungată.
M-am simțit acasă.