Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ați început să-mi împachetați hainele? am întrebat, privind-o pe mama.
Ioana a ridicat din umeri.
— Doar câteva lucruri. Oricum trebuie să eliberezi dormitorul înainte să venim cu mobila copilului.
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Ioana, tu chiar nu înțelegi că nu mă mut nicăieri?
— Mara, nu mai fi atât de încăpățânată! a intervenit mama. Sora ta este însărcinată. Ar trebui să te bucuri că poți face ceva pentru ea.
M-am apropiat de ușa dormitorului și am deschis-o larg.
Pe pat erau două cutii de carton. Într-una găseam hainele mele de serviciu, iar în cealaltă, fotografii și câteva obiecte rămase de la bunica.
Am ridicat o fotografie înrămată. Eram eu și bunica Ileana, în ultima vară înainte să se îmbolnăvească grav.
— Mamă, ai intrat în casa mea, mi-ai deschis dulapurile și ai început să-mi strângi lucrurile fără să mă întrebi?
— Am vrut să te ajut!
— Nu. Ai vrut să mă pui în fața faptului împlinit.
Ioana a venit după noi.
— Radu a vorbit deja cu un meseriaș. Vrem să schimbăm parchetul și să facem camera copilului aici. Nu poți să strici toate planurile acum!
Am privit-o fără să-mi vină să cred.
— Planurile voastre? Pentru apartamentul meu?
— Bunica era și bunica mea!
— Și ți-a lăsat cincisprezece mii de lei și bijuteriile ei. Eu nu ți-am cerut niciodată să mi le dai.
Ioana s-a înroșit.
— Mereu îmi scoți ochii cu asta!
— Nu. Îți amintesc doar că bunica a luat o hotărâre pe care voi refuzați să o respectați.
Mama și-a încrucișat brațele.
— Dacă bunica știa că Ioana va avea un copil, sunt sigură că ar fi decis altfel.
Am simțit cum mă doare pieptul.
— Bunica știa foarte bine ce face. Și nu mai este aici ca să se apere de vorbele voastre.
Am pus fotografia înapoi pe noptieră, apoi m-am întors spre ele.
— Vreau să plecați. Acum.
Mama m-a privit cu o expresie pe care n-am să o uit niciodată.
— Dacă ne dai afară pentru niște pereți, să nu mă mai cauți. Din clipa asta nu mai am o fiică pe nume Mara!
Mi-au dat lacrimile, dar nu m-am clintit.
— Îmi pare rău că dragostea ta pentru mine depinde de apartamentul acesta.
Ioana și-a luat geanta.
— Hai, mamă. Nu merită să ne mai rugăm de ea.
Au plecat trântind ușa.
Am rămas singură în dormitor, privind cutiile. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng.
Nu pentru că îmi era teamă să pierd apartamentul. Știam că nu puteau să mi-l ia pur și simplu.
Plângeam fiindcă mama mea fusese pregătită să renunțe la mine pentru că nu acceptasem să-i dau surorii mele casa.
A doua zi am chemat un lăcătuș și am schimbat butucul ușii. Mama avea cheia de rezervă, iar după cele întâmplate nu mai aveam încredere să o las la ea.
Am verificat actele apartamentului și am discutat cu un notar, care mi-a confirmat că un schimb de proprietăți nu se poate face fără consimțământul meu și fără formalitățile legale necesare.
În aceeași seară m-a sunat Radu, soțul Ioanei.
— Mara, putem discuta civilizat?
— Sigur, Radu. Despre ce?
— Ioana este foarte supărată. Nu doarme bine, plânge și se stresează. Nu cred că este bine pentru copil.
Am închis ochii.
— Îmi pare rău că este supărată. Dar nu eu am obligat-o să-și facă planuri pentru apartamentul meu.
— Nu înțelegi. Noi chiar avem nevoie de mai mult spațiu.
— Atunci puteți căuta o locuință mai mare.
— Cu ce bani, Mara? Mai avem aproape douăzeci de ani de credit!
— Tocmai de aceea nu înțeleg cum v-ați gândit că eu pot prelua datoria voastră, pe lângă împrumutul pe care îl plătesc deja.
Radu a rămas tăcut.
— Ioana mi-a spus că ai un salariu bun.
Am râs amar.
— Patru mii și ceva de lei, Radu. Din care plătesc rate, facturi și mâncare. Voi chiar credeați că pot suporta încă un credit?
— Nu știam că situația ta este atât de strânsă.
— Pentru că niciunul nu m-a întrebat.
După ce am închis, am simțit pentru prima dată că lucrurile ar fi putut fi diferite dacă cineva s-ar fi interesat și de viața mea.
Dar în zilele următoare presiunile au continuat.
Mătușa Doina m-a sunat să-mi spună că familia trebuie să se ajute. Unchiul Nicu mi-a sugerat să le închiriez apartamentul aproape gratuit. O verișoară m-a întrebat dacă nu mi-e rușine să las o femeie însărcinată să sufere.
Nimeni nu m-a întrebat dacă eu sunt bine.
Într-o sâmbătă, mama a venit din nou la ușă. A încercat cheia, dar nu a reușit să deschidă.
A început să bată insistent.
— Mara! Deschide! Ce înseamnă asta? Ți-ai încuiat propria mamă afară?
Am răspuns prin ușă.
— Mamă, putem vorbi, dar nu mai poți intra în apartamentul meu fără să mă anunți.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa mă tratezi?
— Nu te pedepsesc. Îmi protejez casa.
— Să nu mă mai cauți niciodată!
Am auzit-o coborând scările.
M-am sprijinit de perete și am plâns în liniște.
Au trecut aproape două luni fără să vorbim.
Într-o zi, Ioana mi-a trimis un mesaj. Era o fotografie de la ecografie și câteva cuvinte:
„O să avem o fetiță. Păcat că mătușa ei a ales un apartament în locul familiei.”
Am privit mult timp ecranul.
Apoi i-am răspuns:
„Mă bucur că fetița este bine. O voi iubi și voi fi bucuroasă să o cunosc. Dar nu voi renunța la casa mea. Cele două lucruri nu au nicio legătură.”
Nu mi-a mai răspuns.
În săptămânile următoare am început să-mi pun viața în ordine. Am făcut un plan ca să achit mai repede împrumutul rămas după divorț și am reluat legătura cu două prietene pe care le neglijasem.
Într-o seară am intrat în camera pe care Ioana voia să o transforme în dormitorul copilului.
Era camera în care bunica își petrecuse ultimii ani.
Am deschis dulapul și am găsit o cutie cu fotografii și câteva scrisori de-ale ei.
Printre ele era un bilețel pe care îl păstrasem fără să-l mai citesc.
„Mara, să nu crezi niciodată că trebuie să-ți câștigi locul într-o familie renunțând la tot ce ai. Ai grijă de tine, fata mea.”
M-am așezat pe pat și am început să plâng.
Îmi aminteam cum bunica mă ținea de mână când eram epuizată după nopțile în care o îngrijeam.
— Mara, tu ai grijă de toți. Dar cine are grijă de tine?
Atunci nu știusem ce să-i răspund.
Acum începeam să înțeleg.
Într-o duminică, Radu m-a sunat din nou.
— Mara, vreau să-ți spun ceva. Am discutat cu Ioana și am hotărât să rămânem în apartamentul nostru. Nu mai vrem să facem schimbul.
Am rămas surprinsă.
— Mă bucur că ați înțeles.
— Eu am înțeles. Ioana încă este supărată. Dar am început să reorganizăm dormitorul și am găsit loc pentru pătuț. Nu este atât de imposibil cum credeam.
Am zâmbit trist.
— Niciodată n-a fost imposibil, Radu. Doar că soluția cea mai comodă pentru voi era să renunț eu la ceva.
— Ai dreptate. Îmi pare rău că am pus presiune pe tine.
Nu știam dacă Ioana își va cere vreodată iertare. Nici dacă mama va accepta că am dreptul să iau propriile hotărâri.
Dar nu mai voiam să-mi trăiesc viața așteptând aprobarea lor.
În seara aceea am pregătit o cafea și m-am așezat lângă fereastră.
Apartamentul era liniștit.
În camera din capătul holului încă se aflau lucrurile bunicii, iar pe masă era fotografia în care zâmbeam amândouă.
Nu câștigasem nimic de la sora mea. Nu luasem nimic de la mama.
Doar refuzasem să dau ceea ce îmi aparținea.
Și, pentru prima dată, am înțeles că a spune „nu” propriei familii nu înseamnă neapărat că ai încetat să o iubești.
Uneori înseamnă doar că ai început să te respecți și pe tine.