Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și ce trebuie să fac eu în schimb, domnule Petrescu?
Bărbatul m-a privit câteva secunde, apoi a răspuns:
— Să accepți să vorbești cu un asistent social. Atât. Nu trebuie să-mi dai bani și nici să-mi promiți ceva.
Am strâns-o pe Nina la piept.
— Și dacă după aceea îmi luați copilul?
— Eu nu am autoritatea să iau copilul nimănui, Irina. Tocmai de aceea vreau să intrăm în centru, să afli ce ajutor poți primi. Nu trebuie să ai încredere în mine. Verifică tot ce îți spun.
Mi-a arătat din nou legitimația. Am privit-o atent, apoi m-am uitat spre poarta verde.
— Bine, am șoptit. Dar Nina rămâne cu mine.
— Desigur.
Am intrat împreună în clădire. Andrei a vorbit cu o angajată, care i-a confirmat identitatea și colaborarea fundației cu serviciile sociale. Apoi m-a condus într-un birou încălzit.
Acolo ne-a întâmpinat Maria, o asistentă socială de aproximativ cincizeci de ani.
— Irina, mi s-a spus că ai nevoie de ajutor. Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat?
Am început să vorbesc. Despre părinții mei, despre promisiunile lor, despre cele trei nopți din gară și despre laptele praf care aproape se terminase.
Când am ajuns la cererea de plasament, am izbucnit în plâns.
— Eu nu vreau să renunț la fetița mea! Vreau doar să avem unde dormi!
Maria mi-a întins un șervețel.
— Atunci vom verifica mai întâi ce posibilități există ca voi două să rămâneți împreună. Sunt servicii pentru mame aflate în situații de urgență, inclusiv centre maternale.
— Adică aș putea sta acolo cu Nina?
— Dacă îndeplinești condițiile și există un loc disponibil, da. Vom face evaluarea și vom căuta o soluție sigură.
Nu mi-a promis un apartament sau bani pentru tot restul vieții. Mi-a explicat că va trebui să respect regulile centrului și să particip la un plan de sprijin.
Dar pentru mine era mai mult decât îndrăznisem să sper.
În aceeași zi, după verificările necesare, s-a găsit o soluție de cazare temporară într-un centru maternal. Am primit lucrurile urgente pentru Nina și am putut să mă odihnesc.
Înainte să plece, Andrei mi-a întins o carte de vizită.
— Irina, de acum vei discuta direct cu personalul centrului. Ei știu cum să te ajute.
— Domnule Petrescu, de ce ați făcut toate astea pentru mine?
A privit-o pe Nina, care dormea în brațele mele.
— Pentru că acum mulți ani n-am ajutat pe cineva care avea la fel de multă nevoie.
Apoi a plecat, fără să-mi ceară nimic.
În noaptea aceea am dormit pentru prima dată după aproape o săptămână într-un pat adevărat. Nina era lângă mine, în pătuțul ei.
Am plâns înainte să adorm. Dar nu mai erau aceleași lacrimi.
Primele săptămâni au fost dificile. Nina se trezea des, eu eram epuizată, iar uneori mă simțeam vinovată că ajunsesem atât de aproape de despărțirea de ea.
Maria m-a încurajat să merg la consiliere și m-a ajutat să-mi clarific situația administrativă.
— Sunt o mamă groaznică, i-am spus psihologului la prima întâlnire.
— De ce crezi asta?
— Pentru că am vrut să-mi las copilul într-un centru.
— Ai încercat să găsești o soluție când nu aveai adăpost și resurse. Acum ai cerut ajutor și înveți să ai grijă de voi două.
Am început să plâng. Pentru prima dată, cineva mă ajuta să înțeleg că disperarea nu trebuia să-mi hotărască întreaga viață.
După două luni, printr-un program de sprijin, am găsit un loc de muncă de câteva ore pe zi la recepția unei clinici. Centrul m-a ajutat să organizez îngrijirea Ninei în timpul programului.
Primul salariu a fost mic. Dar am mers la magazin și am cumpărat singură scutece și lapte praf.
Am păstrat bonul în portofel.
Era prima dovadă că puteam începe să ne descurcăm.
Într-o după-amiază l-am întâlnit din nou pe Andrei Petrescu, pe holul centrului.
— Domnule Petrescu, pot să vă întreb ceva?
— Sigur, Irina.
— Cine era fata despre care mi-ați vorbit în ziua când ne-am cunoscut?
A rămas tăcut câteva clipe.
— Sora mea. Avea nouăsprezece ani când a rămas însărcinată. Tata a dat-o afară, iar eu aveam douăzeci și doi de ani și n-am avut curajul să mă opun.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— Și-a crescut băiatul singură. Am regăsit-o după mulți ani, dar între timp pierduserăm o mare parte din viața noastră împreună. A murit mai târziu, după o boală gravă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Când te-am văzut pe bancă, mi-am amintit de ea. Și de cât de mult regretasem că nu o ajutasem.
— Deci de aceea v-ați oprit?
— Da. Dar tu nu ești sora mea, Irina. Și nu trebuie să-mi fii recunoscătoare toată viața. Ajutorul acela era ceva de care aveai nevoie și pe care meritai să-l primești.
L-am îmbrățișat scurt, cu lacrimi în ochi.
După aproape trei luni, mama a aflat unde locuiam și a venit la centru.
Când am văzut-o, am simțit aceeași teamă ca în ziua în care îmi pusese geanta pe palier.
— Irina, vreau să-mi văd nepoata.
Am privit-o fără să mă apropii.
— Ai dat-o afară din casă odată cu mine, mamă.
— Eram nervoasă. N-am crezut că o să ajungi să dormi în gară.
— Trei nopți am dormit acolo. Nina avea doar câteva săptămâni. Tu știai că nu am unde să merg.
Mama a început să plângă.
— Am greșit, Irina.
— Nu vreau să dai vina pe tata. Tu mi-ai pus geanta afară. Iar el a tăcut.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate. Eu am făcut-o.
Nu am iertat-o în ziua aceea. Nici nu m-am întors acasă. Dar am acceptat să mai vorbim, în prezența unei persoane din centru.
Tata a venit două săptămâni mai târziu.
— Irina, îmi pare rău că nu te-am apărat, mi-a spus.
— De ce n-ai făcut-o?
— Mi-a fost frică să mă cert cu mama ta.
— Și mie mi-a fost frică, tată. Dar eu aveam optsprezece ani și un copil în brațe.
A început să plângă.
— Știu. Și trebuia să fiu tatăl tău atunci.
Un an mai târziu, eu și Nina locuiam într-o garsonieră mică, închiriată din salariul meu și cu sprijinul de tranziție primit prin program.
Mobila era veche, iar masa din bucătărie avea o zgârietură mare. Dar aveam un pat, un frigider cu mâncare și o ușă pe care o puteam încuia.
Nina începuse să facă primii pași, ținându-se de marginea canapelei.
Într-o vineri, Maria m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să primesc cererea pe care o scrisesem în gară.
O păstraseră în dosarul meu și puteau să-mi ofere o copie.
Am acceptat.
Când am citit din nou cuvintele „Solicit plasarea temporară a copilului meu”, mi-au dat lacrimile.
Am privit-o pe Nina, care râdea pe covor, încercând să ridice o jucărie.
În ziua aceea, în fața porții verzi, crezusem că singura cale de a-mi proteja copilul era să mă despart de ea.
Dar un necunoscut se oprise și îmi arătase că mai exista o posibilitate.
Nu îmi oferise o avere și nici nu-mi rezolvase viața peste noapte. Mă ajutase să ajung la oamenii care puteau să-mi ofere sprijin real.
Am împăturit copia cererii și am pus-o într-un sertar.
Nu voiam să-mi petrec viața privind spre cea mai grea zi a mea. Dar nici nu voiam să uit cât de aproape fusesem să renunț.
Am luat-o pe Nina în brațe și am sărutat-o pe frunte.
— Puiul meu, i-am șoptit, mama nu are încă toate răspunsurile. Dar acum știe că, atunci când nu mai poate, are voie să ceară ajutor.
Fetița a râs și și-a lipit obrazul de al meu.
Iar eu am înțeles că uneori un singur om care se oprește să te asculte nu îți schimbă doar ziua. Îți poate arăta drumul spre o viață pe care nu mai credeai că o poți avea.