Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, în mesajul acesta Bianca vorbește despre ce se va întâmpla cu casa noastră după divorț. Și cred că tata ți-a ascuns ceva mult mai grav decât apartamentul ei…
Andreea mi-a întins telefonul. Pe ecran era o conversație purtată cu două săptămâni înainte.
Bianca îi trimisese fotografiile apartamentului, apoi scrisese: „Victor spune că după divorț va rezolva și problema casei. Elena nu știe încă, dar el crede că poate obține partea ei dacă îi oferă apartamentul vechi.”
Am citit mesajul de două ori.
— Victor, despre ce apartament vechi vorbește?
Soțul meu și-a trecut palma peste față.
— Elena, voiam să discutăm civilizat despre împărțirea bunurilor.
— Când? După ce hotărai singur ce primesc eu din douăzeci și șapte de ani de căsnicie?
Bianca a intervenit:
— Victor mi-a spus că dumneavoastră sunteți deja despărțiți, doar că locuiți împreună până rezolvați actele.
Am privit-o uluită.
— Aseară am dormit în același pat cu soțul meu. Săptămâna trecută discutam unde mergem de Crăciun. Despre ce despărțire vorbești?
Bianca s-a întors spre Victor.
— Mi-ai spus că Elena știe totul!
— Nu acum, Bianca!
Andreea a făcut un pas înainte.
— Tată, ai adus-o aici chiar de ziua mamei și acum îi ceri să tacă?
Am prins-o de mână.
— Andreea, te rog să mergi puțin în camera ta. Nu trebuie să porți tu discuția asta.
— Mamă, dar…
— Știu că vrei să mă ajuți. Mi-ai spus ce știai. De aici mă ocup eu.
Fiica mea m-a îmbrățișat și a urcat scările. Înainte să dispară, i-a aruncat tatălui ei o privire pe care nu o voi uita.
M-am întors spre Victor.
— Vreau să plecați amândoi. Acum.
— Elena, este și casa mea!
— Știu. Tocmai de aceea nu voi pretinde că pot hotărî singură cine locuiește aici. Dar în seara asta nu accept să continuăm această discuție. Dacă vrei să rezolvăm lucrurile fără scandal, te rog să pleci pentru moment.
Victor a ezitat, apoi și-a luat haina. Bianca l-a urmat fără să mă privească.
După ce au ieșit, m-am așezat la masa aniversară. Tortul era neatins, iar lângă el se aflau cele patru farfurii pe care le pregătisem pentru familia mea.
Am început să plâng.
Andreea a coborât după câteva minute și s-a așezat lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău. Eu nu știam că iubitul ei era tata.
— Te cred, iubita mea.
— Mă întreba despre voi și eu îi răspundeam. Credeam că suntem prietene.
Am strâns-o în brațe.
— Tu nu ai trădat pe nimeni. Nu puteai să știi ce ascundeau.
În dimineața următoare l-am sunat pe Răzvan, fiul meu cel mic. Era la facultate și nu ajunsese la aniversare.
I-am spus că eu și tatăl lui trecem printr-o despărțire și că vom discuta mai multe când ne vom vedea.
Nu i-am cerut să aleagă între noi.
Apoi am mers la bancă.
Eu și Victor aveam un cont de economii folosit pentru cheltuielile importante ale familiei. De ani întregi depuneam acolo bani din salariile noastre.
Ultima dată când verificasem, aveam aproape 70.000 de euro.
Am solicitat extrasele contului la care eram titulară și am început să verific tranzacțiile.
Atunci am descoperit transferurile.
În ultimele opt luni, din cont plecaseră mai multe sume către un cont personal al lui Victor. Totalul depășea 48.000 de euro.
Mi-am amintit de avansul de 45.000 de euro pentru apartamentul Biancăi.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu mai era vorba doar despre o relație ascunsă. Soțul meu folosise bani din economiile noastre fără să-mi spună.
În aceeași după-amiază am făcut o programare la un avocat specializat în dreptul familiei.
I-am dus extrasele, copia antecontractului pe care Andreea mi-o transmisese cu acordul meu și documentele casei.
— Elena, mi-a explicat avocatul, trebuie să stabilim exact regimul matrimonial, proveniența sumelor și ce bunuri au fost dobândite în timpul căsătoriei. Faptul că soțul a transferat bani într-un cont personal nu înseamnă automat că aceștia încetează să mai fie relevanți la partaj.
Am simțit pentru prima dată că nu sunt complet neputincioasă.
— Și casa?
— Vom verifica actele. Nimeni nu poate decide singur cum se împart bunurile comune doar pentru că își dorește un anumit rezultat.
Am ieșit din birou cu un dosar de documente și cu o hotărâre clară: nu voi semna nimic sub presiune.
Victor m-a sunat în aceeași seară.
— Elena, trebuie să discutăm despre viitor.
— Sunt de acord. Dar de acum vom discuta și despre bani, nu doar despre copilul pe care îl aștepți cu Bianca.
A tăcut.
— Ai verificat conturile?
— Da.
— Voiam să-ți spun.
— Când, Victor? După ce cumpărai apartamentul și îmi explicai că eu trebuie să mă mulțumesc cu ce îmi oferi?
— Elena, casa este prea mare pentru tine singură!
Am început să râd amar.
— Acum o lună era casa familiei noastre. Astăzi este prea mare pentru mine?
— Eu voi avea un copil mic. Am nevoie de spațiu.
— Atunci cumpără-l din banii care îți revin legal, nu hotărând în locul meu ce merit după douăzeci și șapte de ani.
Victor a ridicat vocea.
— Tu ai deja totul! Copiii sunt mari, ai serviciu, ai casa!
— Nu am totul, Victor. Tocmai mi-am pierdut încrederea în omul cu care mi-am construit viața.
Am închis telefonul.
Au urmat săptămâni grele. Victor s-a mutat într-un apartament închiriat, iar eu am rămas temporar în casa noastră, împreună cu Andreea.
Bianca m-a contactat o singură dată.
Mi-a scris că Victor o mințise și pe ea în privința căsniciei noastre. Mi-a spus că nu știuse de unde proveneau banii pentru apartament.
Nu știam cât să o cred.
Dar nici nu voiam să-mi consum viața încercând să aflu fiecare amănunt al relației lor.
I-am răspuns scurt că orice problemă financiară va fi discutată prin avocați.
Între timp, Andreea se simțea vinovată.
Într-o seară am găsit-o plângând în bucătărie.
— Mamă, dacă nu-i recomandam Biancăi agentul imobiliar, poate nu ajungea să cumpere apartamentul.
M-am așezat lângă ea.
— Andreea, tatăl tău a luat singur deciziile lui. Nu tu l-ai obligat să mintă și să ascundă bani.
— Dar eu i-am povestit despre noi.
— Ai vorbit cu o persoană pe care o considerai prietenă. Nu trebuie să te pedepsești pentru faptul că ai avut încredere.
A început să plângă și mai tare.
Am îmbrățișat-o.
— Promite-mi doar că nu vei lăsa povestea asta să-ți distrugă încrederea în tine.
După aproape trei luni, verificările financiare au clarificat o mare parte din situație. Avansul pentru apartamentul cumpărat de Victor provenea în principal din economiile acumulate în timpul căsniciei.
Prin avocați, am cerut ca aceste sume să fie luate în calcul la împărțirea bunurilor.
Victor a încercat inițial să conteste contribuția mea.
— Eu am câștigat mai mult în ultimii ani!
Dar documentele arătau că amândoi contribuiserăm la bugetul familiei și la economii.
În plus, eu fusesem cea care se ocupase de copii, de cheltuielile casei și de multe dintre responsabilitățile zilnice în perioadele în care Victor lucra peste program.
Nu voiam să-i iau ceea ce îi aparținea. Voiam doar să nu-mi fie șters rolul din viața pe care o construiserăm împreună.
Am început procedurile de divorț.
Nu s-au încheiat imediat. Au existat negocieri, evaluări și discuții dificile despre proprietăți.
Dar am reușit să ajungem la un acord privind locuința și economiile, inclusiv sumele folosite pentru avansul apartamentului.
Am decis să rămân în casa noastră, urmând să-i achit lui Victor diferența stabilită prin acordul de partaj, în condițiile convenite.
Nu era o victorie asupra lui.
Era o soluție prin care îmi puteam continua viața fără să fiu obligată să plec din casa pentru care muncisem aproape două decenii.
Într-o duminică, la câteva luni după aniversarea mea, Andreea și Răzvan au venit la cină.
Am pregătit friptură, salată și prăjitura preferată a copiilor.
La sfârșit, Andreea a scos din frigider un tort mic.
— Mamă, anul trecut nu ai apucat să-ți sărbătorești ziua cum trebuie. Așa că vrem să recuperăm.
Am început să râd.
— Dar ziua mea este abia peste câteva luni!
Răzvan a ridicat din umeri.
— Și ce dacă? Putem să sărbătorim când vrem!
Pe tort era o singură lumânare.
— Pentru ce este? am întrebat.
Andreea mi-a zâmbit.
— Pentru primul an în care începi să te gândești și la tine.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Am suflat în lumânare și i-am îmbrățișat pe amândoi.
Nu știu dacă voi putea uita vreodată ziua în care Victor a intrat în casă cu Bianca.
Nici nu cred că trebuie să o uit.
Dar am înțeles că trădarea lui nu înseamnă că cei douăzeci și șapte de ani ai mei au fost lipsiți de valoare.
Am crescut doi copii, am muncit, am construit o casă și am avut grijă de familia mea.
Toate acestea au existat, indiferent de alegerile făcute de fostul meu soț.
La cincizeci de ani, el mi-a spus că merit să înțeleg dorința lui de a începe o viață nouă.
Am înțeles, în cele din urmă, un singur lucru: și eu aveam dreptul la un nou început.
Dar al meu nu trebuia să fie construit pe minciunile, banii sau suferința altcuiva.
Trebuia doar să fie, pentru prima dată după mulți ani, ales de mine.