Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Radu? am repetat, simțind cum mi se strânge inima. Spune ceva, te rog.
Soțul meu și-a ridicat privirea de pe documentele așezate în fața lui. Pentru câteva secunde s-a uitat la mine, apoi la mama lui.
— Elena, nu este atât de simplu…
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce anume nu este simplu? Să-i spui mamei tale că nu divorțezi pentru un apartament?
Mariana a intervenit imediat.
— Lasă-l să gândească, Elena! Vorbim despre aproape un milion de euro, nu despre o pereche de pantofi.
M-am întors spre ea.
— Vorbiți despre căsnicia mea.
— Vorbesc despre viitorul fiului meu. Un viitor pe care tu nu i-l poți oferi.
Radu a lovit ușor masa cu palma.
— Mamă, ajunge!
Pentru o clipă am crezut că, în sfârșit, avea să pună capăt discuției.
Dar apoi a adăugat:
— Am nevoie de timp să mă gândesc.
Am rămas nemișcată.
Opt ani de căsnicie. Toate greutățile prin care trecuserăm. Toate promisiunile noastre. Și acum avea nevoie de timp să hotărască dacă meritam mai mult decât un apartament.
— Cât timp, Radu? am întrebat.
— Elena, te rog…
— O zi? O săptămână? Cât îți trebuie ca să calculezi dacă sunt mai importantă decât nouă sute douăzeci de mii de euro?
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Nu trebuie să dramatizezi. Radu are dreptul să aleagă ce este mai bine pentru el.
Am privit-o direct.
— Aveți dreptate. Are acest drept.
Apoi m-am întors spre soțul meu.
— Dar și eu am dreptul să nu stau aici, așteptând să aflu dacă mă mai vrei.
M-am ridicat și mi-am luat geanta.
Radu s-a ridicat imediat.
— Elena, unde pleci?
— Acasă. Sau în locul pe care încă îl numim acasă, deși încep să nu mai știu ce înseamnă asta.
Am ieșit fără să mă mai uit înapoi.
În drum spre apartamentul nostru închiriat, am plâns pentru prima dată. Nu pentru că Mariana mă disprețuia. Știam de mult ce credea despre mine.
Plângeam pentru că Radu nu mă apărase.
Când a ajuns acasă, aproape două ore mai târziu, eu stăteam la masa din bucătărie.
— Elena, trebuie să discutăm.
— Te ascult.
Și-a tras un scaun.
— Mama a muncit o viață pentru apartamentul acela. Este o oportunitate pe care nu o vom mai avea niciodată.
L-am privit fără să clipesc.
— Noi?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu, Radu. Mama ta ți-l oferă numai dacă divorțezi de mine. Nu există niciun „noi” în oferta ei.
A tăcut.
— M-am săturat să ne chinuim cu chiria, a spus în cele din urmă. M-am săturat să numărăm banii și să nu ne permitem aproape nimic.
— Și eu m-am săturat. Dar niciodată nu m-am gândit că soluția este să scap de tine.
Radu și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu vreau să te pierd.
— Atunci de ce te gândești la oferta ei?
Nu a răspuns.
În noaptea aceea am dormit în camere separate. Eu aproape că nu am închis ochii.
Dimineața, înainte să plec la serviciu, i-am spus că voi sta câteva zile la o prietenă.
— Nu plec ca să te pedepsesc. Plec pentru că nu pot trăi lângă un om care încă se gândește dacă să rămână căsătorit cu mine.
Radu nu a încercat să mă oprească.
Au urmat trei zile în care am vorbit foarte puțin. Mariana îl suna mereu. Îi amintea că apartamentul putea fi vândut și că trebuia să ia o decizie înainte să fie prea târziu.
Eu nu l-am sunat să-l întreb ce hotărâse.
Nu voiam să-l conving să mă aleagă. Dacă trebuia să-l implor, însemna că pierdusem deja ceva esențial.
În a patra zi, Radu mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat să discutăm în apartamentul nostru.
Când am intrat, stătea lângă fereastră. Părea obosit, cu ochii roșii și cămașa șifonată.
— Am vorbit cu mama, mi-a spus.
Am rămas lângă ușă.
— Și?
— I-am spus că nu divorțez pentru apartamentul ei.
Am simțit cum mi se umezescc ochii, dar nu am spus nimic.
— A început să țipe. Mi-a spus că sunt un prost și că o să regret toată viața. Apoi a zis că îl vinde.
— Și ce i-ai răspuns?
— Că poate face ce dorește cu proprietatea ei. Dar nu poate hotărî cu cine îmi petrec eu viața.
M-am așezat încet.
Ar fi trebuit să fiu fericită. Soțul meu refuzase aproape un milion de euro pentru a rămâne cu mine.
Dar în loc de bucurie simțeam o tristețe pe care nu știam cum să o explic.
Radu s-a apropiat.
— Elena, am ales căsnicia noastră.
Am ridicat privirea.
— Știu. Dar problema este că ai avut nevoie de patru zile ca să faci alegerea asta.
A rămas nemișcat.
— Nu înțelegi cât de greu a fost…
— Ba înțeleg. Ai văzut apartamentul, ai văzut documentele și te-ai gândit la toate lucrurile pe care le-am putea avea dacă eu aș dispărea din viața ta.
— Nu m-am gândit așa!
— Poate nu cu acele cuvinte. Dar asta însemna oferta.
Radu s-a așezat lângă mine.
— Ai dreptate. Mi-a fost rușine să recunosc cât de mult m-au tentat banii. Pentru câteva clipe mi-am imaginat că toate problemele noastre financiare ar dispărea.
A făcut o pauză.
— Dar apoi m-am întrebat cu cine aș împărți casa aceea. Și mi-am dat seama că nu vreau o viață în care tu nu mai ești.
L-am ascultat fără să-l întrerup.
— Îmi pare rău că nu i-am spus imediat nu, a continuat. Și îmi pare rău că te-am lăsat singură în fața mamei.
— Radu, eu te iubesc. Dar nu știu dacă mai pot avea aceeași încredere în tine.
— Ce pot să fac?
— Să-mi dai timp. Nu să-mi ceri să uit totul doar pentru că, până la urmă, ai refuzat oferta.
A încuviințat.
În săptămânile următoare am început să discutăm mai sincer decât o făcuserăm de mult timp.
Am vorbit despre bani, despre oboseala acumulată, despre dorința noastră de a avea copii și despre felul în care fiecare dintre noi se simțise uneori insuficient pentru celălalt.
Radu mi-a mărturisit că îl apăsa faptul că, la treizeci și opt de ani, nu reușise să cumpere o locuință.
Eu i-am spus cât de mult mă răniseră observațiile Marianei despre faptul că nu aveam copii și cât de singură mă simțisem când el nu intervenise.
Nu am rezolvat totul într-o singură conversație.
Am hotărât să încercăm și câteva ședințe de terapie de cuplu.
Între timp, Mariana a continuat să fie supărată.
Într-o seară, Radu a primit un mesaj de la ea.
„Am găsit cumpărător. Apartamentul se vinde. Să nu vii mai târziu să-mi ceri ajutor.”
Mi-a arătat mesajul fără să spună nimic.
— Îți pare rău? l-am întrebat.
S-a gândit câteva secunde.
— Îmi pare rău că mama a ajuns să creadă că banii îi dau dreptul să-mi controleze viața. Dar nu regret că am refuzat.
Am încuviințat.
Nu știu dacă Mariana a vândut până la urmă apartamentul. Radu nu a mai întrebat-o, iar eu nu am vrut să urmăresc ce se întâmplă cu proprietatea ei.
Nu era casa noastră și nu fusese niciodată.
Casa noastră era apartamentul închiriat în care ne întorceam seara, cu toate grijile și facturile noastre.
Într-o duminică, în timp ce pregăteam cafeaua, Radu s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Știi ce mă sperie cel mai tare? m-a întrebat.
— Ce?
— Că era să pierd singurul lucru pe care banii nu mi l-ar fi putut aduce înapoi.
M-am întors spre el.
— Încrederea mea?
A încuviințat.
— Da.
Nu i-am spus că totul era iertat. Nu era.
Dar l-am lăsat să mă țină în brațe.
Poate că într-o zi vom reuși să reconstruim ceea ce s-a fisurat în sufrageria Marianei.
Poate că nu vom mai avea niciodată exact aceeași încredere.
Dar acum știu că iubirea nu se dovedește doar atunci când spui că ai rămâne lângă cineva la bine și la greu.
Se dovedește mai ales atunci când apare o ofertă suficient de mare încât să te facă să uiți promisiunile făcute.
Și mai știu ceva.
Nu m-a durut cel mai tare că soacra mea a încercat să cumpere divorțul nostru.
M-a durut că, pentru câteva zile, propriul meu soț a stat și a calculat dacă merită să mă păstreze în viața lui.
Iar asta este o rană pe care niciun apartament de aproape un milion de euro nu ar fi putut să o vindece.