Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Natalia, ce vrei să spui? a repetat Andrei, privind când la mine, când la ușa bisericii.
Mi-am strâns buchetul de mireasă în mâini. Dincolo de pereți, șaptezeci de oameni așteptau să înceapă ceremonia. Mama probabil își pregătea batista, iar Paula mă căuta cu acul de siguranță pe care plecase să-l aducă.
— Vreau să spun că nunta nu mai are loc, Andrei.
Logodnicul meu a rămas nemișcat.
— Poftim?
— Nu mă căsătoresc astăzi cu tine.
Mihaela și-a dus mâna la gură.
— Natalia, te rog! Nu face asta din cauza mea!
M-am întors spre ea.
— Nu este din cauza ta. Este din cauza bărbatului care a hotărât ce voi face cu viața mea după ce îi devin soție.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Iubito, avem șaptezeci de invitați! Părinții noștri au cheltuit bani, oamenii au venit de departe! Nu poți anula totul pentru o conversație!
— Nu anulez nunta pentru o conversație. O anulez pentru ceea ce am aflat despre tine.
— Putem rezolva problema copiilor!
— Atunci răspunde-mi la o întrebare. Dacă nu auzeam ce vorbeai cu Mihaela, când aveai de gând să-mi spui că trebuie să renunț la serviciu?
Andrei a tăcut.
— După ceremonie? Luni dimineață, când sora ta apărea la ușă cu cei trei copii?
— M-aș fi ocupat eu să te conving!
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Exact asta este problema. Tu nu voiai să discutăm. Voiai să mă convingi după ce nu mai puteam da înapoi fără să distrug o căsnicie.
— Exagerezi!
— Atunci spune-mi că îmi pot păstra serviciul și că nu voi fi obligată să cresc copiii surorii tale.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Natalia, într-o familie oamenii trebuie să facă sacrificii.
— Sunt de acord. Dar de ce toate sacrificiile le-ai hotărât în numele meu?
N-a mai răspuns.
Am privit spre Mihaela.
— Îmi pare rău că ai rămas fără grădiniță pentru copii. Dar eu nu ți-am promis niciodată că voi avea grijă de ei.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu. Am greșit că l-am crezut pe Andrei fără să vorbesc cu tine.
— Copiii nu au nicio vină. Dar nici eu nu pot renunța la viața mea pentru o înțelegere făcută fără mine.
Am ieșit din încăpere.
Pe hol, Paula venea spre mine cu un ac de siguranță în mână.
— Natalia! Te caut de zece minute! Trebuie să-ți prindem rochia!
Apoi mi-a văzut fața.
— Ce s-a întâmplat?
— Nunta nu mai are loc.
A rămas cu mâna ridicată.
— Cum adică?
— Am nevoie să-i chemi pe mama, pe tata și pe preot. Te rog.
Paula m-a privit câteva secunde. Apoi a încuviințat.
— Mă ocup eu.
Când părinții mei au ajuns, mama s-a speriat văzându-mă plângând.
— Natalia, ce ai pățit?
Le-am povestit totul. Despre cei trei copii, grădinița anulată și promisiunea făcută de Andrei că voi renunța la serviciu.
Mama și-a acoperit gura cu palma.
— Dar tu tocmai primiseși oferta aceea de promovare!
— Știu, mamă.
Tata a rămas tăcut mult timp.
Apoi m-a întrebat:
— Ești sigură că nu vrei să te căsătorești?
Am privit spre rochia mea albă.
Cu câteva ore înainte, mă simțisem cea mai fericită femeie din lume.
Acum încă îl iubeam pe Andrei. Dar nu mai aveam încredere în el.
— Sunt sigură, tată.
Mi-a pus mâna pe umăr.
— Atunci mergem acasă.
Atât.
Nu m-a întrebat ce vor spune invitații. Nu mi-a reproșat banii cheltuiți. Nu mi-a cerut să suport o căsnicie în care intram deja cu teamă.
Preotul a fost anunțat că ceremonia nu va mai avea loc, iar invitaților li s-a comunicat discret că nunta fusese anulată din motive personale.
Nu am intrat în biserică să-l umilesc pe Andrei în fața tuturor.
Nu voiam răzbunare.
Voiam doar să plec.
Dar înainte să ajung la mașină, Andrei m-a prins din urmă.
— Natalia, te rog! Trei ani am fost împreună! Arunci totul pentru o neînțelegere?
M-am întors spre el.
— Nu eu am aruncat cei trei ani, Andrei. Tu ai făcut asta când ai decis că după nuntă nu voi mai avea de ales.
— A fost doar o expresie!
— Atunci de ce ai promis că îmi voi da demisia?
Nu mi-a răspuns.
— Și de ce i-ai spus Mihaelei să aducă luni copiii la șapte și jumătate?
Și-a coborât privirea.
— Credeam că o să înțelegi.
— Nu, Andrei. Credeai că o să accept.
Am plecat fără să mai aștept un răspuns.
Acasă, Paula m-a ajutat să-mi scot rochia de mireasă.
Când am rămas în hainele mele obișnuite, am început să plâng cu adevărat.
Nu pentru că regretam hotărârea.
Ci pentru că omul pe care îl iubeam nu era omul cu care crezusem că urmează să-mi petrec viața.
Paula m-a îmbrățișat.
— Încă îl iubești, nu-i așa?
— Da.
— Și totuși ai plecat.
— Pentru că iubirea nu este suficientă dacă celălalt crede că are dreptul să decidă în locul tău.
Luni dimineață, la ora opt, nu eram acasă cu cei trei copii ai Mihaelei.
Eram la cabinetul stomatologic.
Medicul care îmi oferise promovarea m-a chemat în birou.
— Natalia, am auzit că nunta a fost anulată. Dacă ai nevoie să amânăm discuția despre postul de manager, înțeleg perfect.
Am inspirat adânc.
— Nu vreau să amânăm. Îmi doresc postul.
A zâmbit.
— Atunci felicitări. Mă bucur că ai acceptat.
Am ieșit din birou cu ochii plini de lacrimi.
Nu acceptasem promovarea ca să-i demonstrez ceva lui Andrei.
O acceptasem pentru că muncisem șapte ani pentru ea.
Și pentru că nu voiam să renunț la propriile visuri.
Câteva zile mai târziu, Mihaela m-a sunat.
— Natalia, vreau să-mi cer scuze.
Am rămas tăcută.
— Am crezut că Andrei vorbise cu tine. Mi-a spus de mai multe ori că după nuntă vei avea mai mult timp și că nu te deranjează să stai cu copiii.
— Dar știai că lucrez cu normă întreagă.
— Știam. Și tocmai de aceea trebuia să te întreb personal.
Mi-a povestit că nu găsise imediat alte trei locuri la grădiniță. Fusese nevoită să-și ia câteva zile libere și să ceară ajutor rudelor până când găsise o soluție temporară.
Nu m-am bucurat.
Copiii nu aveau nicio vină.
Dar nici nu m-am oferit să rezolv problema pe care ea și fratele ei o creaseră fără acordul meu.
— Îmi pare rău că ai ajuns în situația asta, Mihaela. Dar sper că acum înțelegi de ce nu puteam accepta.
— Înțeleg. Și îmi pare rău că am contribuit la ce s-a întâmplat.
După aproape o lună, Andrei a venit să-și ia câteva lucruri din apartamentul în care locuiserăm împreună.
La început am discutat liniștit.
Apoi mi-a spus:
— Natalia, eu tot cred că ai exagerat. În familia mea ne ajutăm unii pe alții.
Am lăsat jos cutia pe care o pregăteam.
— Și în familia mea ne ajutăm. Dar ajutorul se cere, nu se impune.
— Mihaela ar fi economisit aproape două mii de lei pe lună dacă stăteai tu cu copiii.
L-am privit surprinsă.
— Și salariul meu?
Andrei a ridicat din umeri.
— Eu câștig suficient pentru amândoi.
Am simțit din nou aceeași răceală ca în ziua nunții.
— Deci chiar te așteptai să renunț la serviciu?
— Nu imediat. Dar, după ce ne căsătoream, ar fi fost normal să te ocupi mai mult de familie.
— De familia noastră sau de copiii surorii tale?
A tăcut.
— Andrei, eu nu am nimic împotriva copiilor Mihaelei. Îi iubesc. Dar tu îmi pregătiseși o viață în care munca mea nu mai conta, iar timpul meu aparținea altora.
— Te-ai fi obișnuit.
Am rămas nemișcată.
Era a doua oară când îmi confirma, fără să-și dea seama, că luasem decizia corectă.
— Mulțumesc, Andrei.
— Pentru ce?
— Pentru că acum știu sigur că nu a fost o neînțelegere.
Au trecut opt luni.
Eu și Andrei nu ne-am împăcat.
Mi-a trimis flori, mesaje și scrisori. La un moment dat, mi-a spus că începuse să meargă la consiliere și că abia atunci înțelesese cât de mult încercase să controleze viitorul nostru.
M-am bucurat că încearcă să se schimbe.
Dar nu am considerat că schimbarea lui mă obliga să mă întorc.
Între timp, la cabinet, lucrurile mergeau bine. Aveam mai multe responsabilități, dar și satisfacția că îmi construisem singură drumul profesional.
Într-o după-amiază, Mihaela a venit cu fetița ei cea mare la o programare.
Când m-a văzut, copila a alergat spre mine.
— Mătușa Natalia!
M-am aplecat și am îmbrățișat-o.
Mihaela m-a privit emoționată.
— Sper că nu te deranjează că încă îți spune așa.
Am zâmbit.
— Deloc. Copiii nu au nicio vină pentru ce s-a întâmplat între noi.
Fetița mi-a povestit despre grădiniță, despre prietenele ei și despre un desen pe care îl făcuse.
Am ascultat-o cu drag.
Nu încetasem să-i iubesc pe cei trei copii doar pentru că nu mai eram împreună cu unchiul lor.
Dar acum puteam să-i văd din plăcere, nu pentru că cineva hotărâse că sunt obligată să am grijă de ei.
Rochia de mireasă am vândut-o după câteva luni.
Cu o parte din bani am plecat într-o scurtă vacanță împreună cu Paula.
În prima seară, prietena mea a ridicat paharul.
— Pentru nunta care nu s-a mai întâmplat!
Am început să râd.
— Sună îngrozitor!
— Atunci pentru cele zece minute în care ai avut curajul să-ți salvezi următorii zece ani!
Am ciocnit paharele.
— Așa sună mult mai bine.
Uneori mă gândesc la ziua aceea.
La biserica plină de invitați.
La mama care mă aștepta cu lacrimi în ochi.
La rochia albă și la bărbatul pe care îl iubeam.
Și mă întreb cum ar fi arătat viața mea dacă nu aș fi auzit conversația de pe hol.
Poate că luni dimineață aș fi rămas acasă cu trei copii mici, în timp ce promovarea pentru care muncisem ani întregi ar fi trecut pe lângă mine.
Poate că, de fiecare dată când aș fi încercat să-mi spun părerea, Andrei mi-ar fi amintit că într-o familie trebuie să faci sacrificii.
Dar acum știu un lucru.
Nu am pierdut trei ani de iubire pentru că am anulat nunta.
Am refuzat să transform acei trei ani într-o viață întreagă în care altcineva hotăra pentru mine.
Și, oricât de dureros a fost să plec cu câteva minute înainte de ceremonie, aș lua aceeași decizie din nou.
Pentru că o căsnicie nu începe cu obligația de a renunța la cine ești, ci cu respectul pentru omul alături de care alegi să trăiești.