Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Apoi m-a privit pe mine, cu un zâmbet nedumerit.
Iar în clipa aceea am știut că Marius era pe punctul de a afla două lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată despre femeia pe care o numise cândva „bună doar să-l ajute cu niște hârtii”.
— Voi doi… vă cunoașteți? a repetat Marius, privind uluit spre Gabriel.
Soțul meu a zâmbit și m-a cuprins ușor de talie.
— Bineînțeles. Raluca este soția mea.
Am văzut cum zâmbetul fostului meu iubit dispare.
— Soția dumneavoastră?!
— De unsprezece luni, a răspuns Gabriel. Și pot spune că sunt un bărbat foarte norocos.
Lorena și-a dus mâna la gură.
— Raluca, ești căsătorită? Felicitări!
— Mulțumesc, Lorena.
Marius se uita când la mine, când la bărbatul pe care încercase luni întregi să-l întâlnească.
— Dar… nu înțeleg. De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că nu m-ai întrebat dacă sunt fericită, Marius. M-ai întrebat doar dacă am găsit un bărbat dispus să mă ia de nevastă.
Gabriel a ridicat sprâncenele.
— Poftim?
Fostul meu iubit a început să râdă forțat.
— O glumă între vechi prieteni! Raluca știe că am un simț al umorului mai special.
— Nu suntem prieteni, Marius, i-am răspuns.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Gabriel m-a privit atent.
— Ești bine?
— Acum da.
Marius și-a îndreptat sacoul.
— Domnule Gabriel, ce coincidență extraordinară! Tocmai voiam să discutăm despre proiectul nostru de investiții.
Soțul meu a răspuns politicos:
— Cunosc compania dumneavoastră. Dosarul este în analiză.
— Excelent! Poate stabilim chiar mâine o întâlnire.
— Vă rog să discutați cu echipa responsabilă. Eu nu negociez proiecte la nunta unor prieteni.
Marius a încuviințat grăbit.
Dar apoi s-a uitat din nou la mine.
— Acum înțeleg cum ai ajuns atât de bine, Raluca. Ai știut cu cine să te căsătorești!
Am simțit cum Gabriel se încordează.
— Aveți grijă cum vorbiți despre soția mea.
I-am atins mâna.
— Lasă-mă pe mine.
M-am întors spre Marius.
— Firma mea avea deja doisprezece angajați când l-am cunoscut pe Gabriel. Astăzi avem optsprezece. Nu m-am căsătorit ca să-mi cumpere cineva succesul.
Marius a râs disprețuitor.
— Hai, Raluca! Nu pretinde că mica ta firmă este cine știe ce afacere!
În acel moment, o femeie de la masa alăturată s-a ridicat.
— Raluca? Tu ești?
Era Patricia, directoarea financiară a unei companii pentru care lucrasem aproape un an.
M-a îmbrățișat.
— Ce surpriză! Tocmai le povesteam colegilor cât de mult ne-a ajutat firma ta cu reorganizarea operațională!
Marius a rămas nemișcat.
— Voi două vă cunoașteți?
Patricia l-a privit surprinsă.
— Bineînțeles. Raluca conduce una dintre cele mai bune echipe de consultanță cu care am lucrat.
Apoi a adăugat:
— Apropo, am auzit că firma voastră participă la evaluarea unui proiect pentru grupul lui Gabriel.
Marius a devenit palid.
— Ce evaluare?
Am înțeles imediat ce îl speriase.
— Firma mea analizează partea operațională a proiectului tău, Marius.
— Tu?!
— Compania mea. Eu m-am retras din evaluare imediat ce am recunoscut numele tău. Un asociat coordonează analiza independent.
Marius și-a trecut mâna peste față.
— Deci viitorul afacerii mele depinde de firma ta?
— Depinde de calitatea proiectului și de deciziile investitorilor. Nu de mine.
— Și te aștepți să cred că nu te vei răzbuna?
L-am privit drept în ochi.
— Nu toată lumea gândește ca tine, Marius.
Lorena l-a prins de braț.
— Hai să ne așezăm. Te rog.
De data aceasta a ascultat-o.
Gabriel m-a condus spre ringul de dans.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
— Nu vreau să-mi strice nunta Valentinei.
— Atunci dansezi cu mine?
Am zâmbit.
— Cu mare plăcere.
Pentru restul serii, am încercat să uit de Marius.
Dar el nu terminase.
Marțea următoare, firma lui a primit o propunere preliminară favorabilă de finanțare, condiționată de introducerea unor controale financiare mai stricte.
În aceeași după-amiază m-a sunat.
— Raluca, trebuie să scoți condițiile acelea din raport.
— Nu mă ocup de evaluarea ta.
— Nu mă lua de prost! Firma este a ta!
— Tocmai de aceea am obligația să respect procedurile.
— După tot ce a fost între noi, măcar atât poți face!
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Marius, nu-ți datorez nimic. Dacă ai obiecții, discută oficial cu echipa care analizează proiectul.
Am închis.
Credeam că acolo se va termina totul.
Dar două zile mai târziu, asociatul meu, Andrei, a intrat în birou împreună cu responsabilul de conformitate.
— Raluca, avem o problemă serioasă.
Mi-a arătat câteva mesaje.
Marius îl contactase pe Diego, unul dintre consultanții noștri mai tineri.
Îi oferise bani pentru copii ale documentelor interne și pentru informații despre concluziile evaluării.
Am citit mesajele de două ori.
Nu-mi venea să cred.
Omul care mă numise cândva incapabilă încerca acum să cumpere munca angajaților mei.
— Diego ce a făcut?
— A refuzat și a raportat imediat totul.
L-am chemat în birou.
— Îți mulțumesc că ai procedat corect, i-am spus.
Tânărul părea speriat.
— Mi-a oferit foarte mulți bani. Dar știam că nu este în regulă.
— Ai făcut exact ce trebuia. Compania te va sprijini dacă mai încearcă să te preseze.
Am transmis toate dovezile echipei competente și am rămas în afara deciziilor privind proiectul.
Gabriel a aflat în aceeași seară.
— A încercat să-ți mituiască un angajat?!
— Da.
— Atunci retragem imediat oferta!
L-am privit serios.
— Nu, Gabriel. Comisia trebuie să analizeze dovezile. Nici tu, nici eu nu trebuie să hotărâm din cauza relației noastre cu el.
Soțul meu a tăcut câteva clipe.
Apoi a încuviințat.
— Ai dreptate.
În urma verificărilor, Marius a fost invitat să ofere explicații.
A susținut că mesajele fuseseră interpretate greșit.
Dar nu a putut justifica de ce solicitase documente confidențiale în schimbul banilor.
Comisia independentă a decis retragerea propunerii de finanțare.
Nu eu am luat decizia.
Nici Gabriel.
Marius își pierduse oportunitatea prin propriile fapte.
Când am aflat, nu am simțit satisfacția pe care mi-o imaginasem cândva.
Am simțit doar oboseală.
În seara aceea, Gabriel m-a găsit în bucătărie, privind absentă spre masa pregătită.
— Te gândești la el?
— Mă gândesc cât de mult m-am străduit cândva să-i demonstrez că valorez ceva.
S-a așezat lângă mine.
— Și acum?
Am zâmbit trist.
— Acum înțeleg că nu aveam nimic de demonstrat.
Gabriel mi-a luat mâna.
— Atunci de ce încă îți ascunzi căsnicia de lume?
Întrebarea m-a surprins.
Mi-a explicat că respecta discreția mea, dar uneori avea impresia că trebuie să se prefacă în public că nu face parte din viața mea.
Am înțeles că avea dreptate.
— Mi-a fost teamă că oamenii vor spune că am reușit datorită banilor tăi.
— Raluca, oamenii pot spune orice. Dar noi știm adevărul.
În seara aceea am ales împreună o fotografie de la nunta noastră și am publicat-o.
Nu ca să-i demonstrăm ceva lui Marius.
Ci pentru că nu mai voiam să-mi ascund fericirea de teama judecății altora.
Câteva săptămâni mai târziu, Lorena mi-a trimis un mesaj.
Rupsese logodna cu Marius.
„Când l-am văzut cum te umilește, mi-am spus că poate cu mine va fi altfel. Dar am înțeles că nu vreau să aștept să aflu.”
I-am răspuns simplu, urându-i să fie fericită.
Nu aveam nevoie să devenim prietene.
Mă bucuram doar că luase o hotărâre pentru ea însăși.
Într-o duminică, mama a venit la noi cu o oală de supă, exact ca în perioada în care abia îmi deschisesem firma.
Gabriel a ajutat-o să pună masa.
Eu îi priveam și mă gândeam cât de diferită devenise viața mea.
— Ce te uiți așa? m-a întrebat mama.
— Mă gândeam la ziua în care mi-ai spus să mănânc și să sun a doua zi la fabrica aceea.
A zâmbit.
— Vezi? Uneori o farfurie de supă face mai mult decât o mie de sfaturi.
Am început să râdem.
Atunci am înțeles că adevărata mea victorie nu fusese apariția unui soț milionar la o nuntă.
Nici faptul că fostul meu iubit pierduse o investiție importantă.
Victoria era că aveam propria firmă, un soț care mă respecta și o familie alături de care nu trebuia să mă prefac.
Cu patru ani înainte, Marius îmi spusese că niciun bărbat realizat nu va dori vreodată să se căsătorească cu mine.
Se înșelase.
Dar cea mai mare greșeală a lui nu fusese că nu-mi prevăzuse viitorul.
Ci că mă făcuse să cred, pentru o vreme, că valoarea mea depindea de aprobarea lui.
Iar acum, în sfârșit, eram liberă de acea nevoie.