Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nici eu nu mai accept să fiu tratată ca o servitoare în casa mea, în timp ce economiile noastre se duc pe viața voastră de oameni bogați.
Am întors caietul spre ei.
Pe ultima pagină scrisesem suma totală.
Cătălin a privit-o.
Apoi și-a dus mâna la frunte.
— Mamă… nu se poate…
Bianca a încremenit.
Iar eu am înțeles că, după doi ani în care tăcusem și îi ajutasem fără să pun întrebări, venise momentul să afle cât ne costase, de fapt, succesul cu care se lăudau.
— Optzeci și trei de mii cinci sute de lei, am spus, arătând spre ultima pagină a caietului.
Cătălin a rămas cu ochii fixați asupra cifrei.
— Mamă… de unde suma asta?
— Din pensiile noastre, dragul meu. Din legumele vândute vara, din economiile strânse pentru bătrânețe și din banii pe care tatăl tău îi pusese deoparte pentru reparațiile casei.
Bianca a izbucnit într-un râs nervos.
— Doamne, Maria! Vorbiți de parcă v-am furat banii! Ni i-ați dat de bunăvoie!
Am închis încet caietul.
— Așa este. Vi i-am dat pentru că fiul meu îmi spunea că aveți nevoie de ajutor. Dar de fiecare dată mi-a promis că îi vom primi înapoi.
Cătălin și-a trecut mâinile peste față.
— Eu nu știam că s-au adunat atât de mulți.
— Pentru că n-ai vrut să faci socoteala, a spus tatăl lui, intrând în bucătărie.
Soțul meu auzise ultimele replici.
S-a așezat greu lângă mine.
— Cătălin, acum doi ani voiam să schimbăm acoperișul șopronului. Am amânat. Anul trecut trebuia să reparăm gardul. Am amânat și asta. Știi de ce?
Fiul nostru a clătinat din cap.
— Pentru că de fiecare dată apărea câte o urgență la voi.
Bianca și-a încrucișat brațele.
— În afaceri trebuie să investești ca să câștigi! Dumneavoastră nu înțelegeți lucrurile astea!
Am privit-o atent.
— Atunci explică-ne tu, Bianca. Unde sunt banii?
— În firme!
— Și firmele ce produc?
— Nu am de gând să vă prezint dumneavoastră contabilitatea mea!
Cătălin s-a întors brusc spre ea.
— Bianca, mama are dreptate. Și eu vreau să știu.
Nora mea l-a privit uluită.
— Acum te iei după ei?
— Nu mă iau după nimeni. Dar avem datorii la părinții mei și tu îmi spui în fiecare lună că urmează să încasăm bani. Unde sunt încasările?
Bianca a tăcut.
Atunci am înțeles că fiul meu nu știa nici el adevărul.
— Cătălin, am întrebat încet, tu ai văzut vreodată documentele firmelor?
— Nu pe toate. Bianca se ocupă de ele.
— Și de unde știi că merg bine?
A privit spre soția lui.
— Pentru că așa mi-a spus.
Bianca s-a ridicat.
— Nu pot să cred! Am venit să petrecem Paștele în familie și m-ați pus la judecată pentru niște bani!
Am rămas așezată.
— Nu pentru niște bani, mamă. Pentru economiile noastre de o viață.
A luat geanta de pe scaun.
— Cătălin, plecăm!
Dar fiul meu nu s-a ridicat.
— Eu mai rămân puțin.
Bianca a încremenit.
— Poftim?
— Vreau să vorbesc cu părinții mei.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nora mea nu a mai avut o replică pregătită.
A ieșit în curte și a trântit portiera mașinii.
Cătălin a rămas lângă noi.
— Mamă, tată… îmi pare rău.
Soțul meu l-a privit serios.
— Nu vrem scuze, băiete. Vrem să înțelegi că nu mai putem continua așa.
Am împins caietul spre el.
— Uite toate sumele. Am notat și datele. Pentru transferuri avem extrasele de cont. Pentru banii dați în mână am scris ce ne-ai spus atunci.
Cătălin a început să răsfoiască paginile.
La fiecare sumă părea tot mai tulburat.
— Patru mii pentru mașină… șase mii pentru chirie… trei mii pentru o comandă de marfă…
A întors încă o pagină.
— Dumnezeule, mamă!
Mi-au dat lacrimile.
— Eu am crezut că vă ajutăm să vă ridicați. Nu că trebuie să vă ținem noi în spate la nesfârșit.
Cătălin a rămas mult timp tăcut.
Apoi s-a ridicat.
— Vă promit că voi afla ce se întâmplă cu firmele. Și nu vă mai cer niciun leu.
Nu i-am spus că totul va fi bine.
Învățasem, în sfârșit, că promisiunile trebuie urmate de fapte.
După ce au plecat, soțul meu a strâns caietul și l-a pus înapoi în sertar.
— Mario, crezi că am fost prea duri?
Am privit masa de Paște, rămasă aproape neatinsă.
— Nu știu. Dar dacă mai tăceam, poate ajungeam să nu mai avem nici bani de medicamente.
În următoarele două săptămâni, Cătălin ne-a sunat foarte puțin.
Mă temeam că Bianca îl convinsese să rupă legătura cu noi.
Dar într-o joi seară a venit singur la țară.
Arăta obosit.
S-a așezat la masa din bucătărie și a scos câteva documente dintr-o mapă.
— Mamă, am verificat firmele Biancăi.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și?
— Două aproape că nu au activitate. A treia are încasări, dar cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.
Soțul meu s-a așezat lângă el.
— Atunci de unde veneau toate lucrurile scumpe?
Cătălin a zâmbit amar.
— Din împrumuturi. Din banii voștri. Și din alte datorii despre care nici eu nu știam.
Am rămas fără cuvinte.
— Bianca plătea rate pentru haine, genți și telefon. Mașina era cumpărată în leasing. Chiria apartamentului ne costa mai mult decât ne permiteam.
— Dar tu nu știai? l-a întrebat tatăl lui.
— Știam cât câștig eu. Ea îmi spunea că diferența vine din afaceri. Am avut încredere.
Apoi a adăugat:
— Și am fost prost că nu am verificat nimic.
M-am apropiat de el.
— Nu ești prost, Cătălin. Dar ai făcut greșeli mari. Și trebuie să le îndrepți.
Mi-a prins mâna.
— Știu, mamă.
Mi-a povestit că avusese o discuție grea cu Bianca.
La început, ea negase totul. Apoi recunoscuse că afacerile nu mergeau bine și că încercase să păstreze aparențele până când lucrurile se redresau.
— Mi-a spus că îi era rușine să recunoască eșecul, a continuat el.
— Și acum ce faceți?
— Am renunțat la apartamentul scump și căutăm ceva mai modest. Am început să facem un buget. I-am spus că nu mai vreau să trăim din bani împrumutați.
— Și Bianca?
Cătălin a oftat.
— Nu știu dacă vom reuși să trecem peste asta. Încă suntem împreună, dar încrederea mea a fost zdruncinată.
Am încuviințat.
— Este căsnicia voastră, dragul meu. Eu nu am să-ți spun să divorțezi. Dar nici nu voi mai plăti pentru greșelile voastre.
Fiul meu m-a privit drept în ochi.
— Nici nu vă mai cer.
Au trecut aproape trei luni până când Bianca a venit din nou la noi.
De data aceasta nu purta haine luxoase și nici nu vorbea despre întâlniri cu investitori.
A intrat în bucătărie, unde pregăteam o ciorbă de legume.
— Maria, putem vorbi?
Am oprit focul.
— Sigur, mamă.
S-a așezat la masă.
— Vreau să-mi cer scuze pentru ce am spus de Paște.
Am privit-o fără să răspund.
— M-am purtat urât. V-am tratat munca de parcă n-ar valora nimic. Și am făcut asta în timp ce dumneavoastră ne ajutați financiar.
Am tras un scaun.
— Bianca, nu m-a supărat că nu ai vrut să speli farfuriile. Nu te-am chemat la țară ca să muncești pentru mine.
A ridicat privirea.
— M-a durut că m-ai privit de sus. Că ai râs de felul în care trăim, deși banii noștri vă ajutau să trăiți așa cum vă doreați.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Aveți dreptate.
Nu am îmbrățișat-o imediat.
O scuză nu putea șterge doi ani de minciuni.
Dar am apreciat că venise să vorbească.
— Ce ai de gând să faci cu firmele? am întrebat-o.
— Am început să lucrez cu un contabil ca să văd ce pot salva. Dacă nu reușesc, le voi închide pe cele care pierd bani. Și caut și un serviciu.
Am încuviințat.
— Atunci îți doresc să reușești. Dar de acum înainte nu vă mai împrumutăm bani.
— Înțeleg.
Înainte să plece, Bianca s-a apropiat de chiuvetă.
— Vă ajut să spălați vasele?
Am zâmbit ușor.
— Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic spălând farfurii, mamă. Dar dacă vrei să mă ajuți, poți să pui masa. Vine și Cătălin imediat.
A făcut-o fără să comenteze.
Nu știu dacă Bianca se va schimba definitiv.
Știu doar că, în lunile următoare, Cătălin a început să ne returneze câte puțin din bani, după posibilități. Am stabilit împreună un plan realist, fără să le cerem să rămână fără cele necesare traiului.
Eu și soțul meu am început, în sfârșit, să punem din nou bani deoparte pentru nevoile noastre.
Într-o seară, când strângeam masa, bărbatul meu m-a întrebat:
— Mario, mai ții minte ce spuneai mereu? Că trebuie să ne ajutăm copilul indiferent de situație?
Am încuviințat.
— Încă mai cred că trebuie să-l ajutăm.
— Și atunci ce s-a schimbat?
Am privit spre caietul albastru din sertar.
— Am înțeles că uneori cel mai mare ajutor este să nu mai dai bani, ci să-l lași să învețe să-și poarte singur responsabilitățile.
Nu regret că mi-am ajutat fiul.
Regret că am confundat prea mult timp iubirea cu obligația de a-i rezolva toate problemele.
Și am mai înțeles ceva: nu hainele scumpe, firmele sau mașinile arată cât valorează un om.
Ci felul în care îi tratează pe cei care au muncit pentru el, mai ales atunci când aceștia nu mai au nimic de oferit.