Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Irina, nu mă pune să aleg între tine și mama! a răspuns Cătălin, ridicând vocea.
L-am privit fără să spun nimic.
— Nu ți-am cerut să alegi între două femei, i-am spus în cele din urmă. Te-am întrebat dacă ești în stare să fii soțul meu.
Mariana a pufnit disprețuitor.
— Auzi la ea! Acum vrea să-mi întoarcă băiatul împotrivă!
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Irina, mama a venit să ajute. Tu ai început scandalul.
Am simțit cum ultimele mele speranțe se prăbușesc.
— Deci tot eu sunt vinovată?
— Nu am spus asta. Dar puteai să vorbești mai frumos.
M-am uitat spre noptieră, unde aveam medicamentele și paharul cu apă.
— Cătălin, medicul mi-a spus să stau în pat. Mama ta a intrat peste mine și mi-a cerut să fac curățenie. Iar tu îmi reproșezi tonul?
El a ridicat din umeri.
— Nu vreau să mă cert pentru niște vase.
Atunci am înțeles că nu mă ascultase niciodată cu adevărat.
— Nici eu nu mai vreau, am răspuns. Vreau doar să mă lăsați singură.
Mariana s-a întors indignată spre fiul ei.
— Ai auzit? Ne dă afară din cameră!
— Mamă, hai în bucătărie, a murmurat Cătălin.
Înainte să iasă, soacra mea s-a întors.
— Să nu crezi că poți conduce o familie dacă stai toată ziua în pat și dai ordine!
N-am mai răspuns.
Am așteptat să se închidă ușa și am început să plâng.
Nu pentru că mă jignise Mariana.
Cu asta aproape că mă obișnuisem.
Plângeam pentru că soțul meu mă văzuse bolnavă, tremurând în pat, și tot nu fusese în stare să-mi spună un singur cuvânt de apărare.
După aproape o oră, am auzit ușa de la intrare închizându-se.
Mariana plecase.
Cătălin a intrat în dormitor.
— Ei, te-ai liniștit?
M-am uitat la el.
— Da.
A părut ușurat.
— Vezi? Nu era nevoie să faci atâta scandal.
— Cătălin, vreau să plec câteva zile la sora mea.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
— Am nevoie de liniște. Și de cineva care să mă lase să mă însănătoșesc.
A râs scurt.
— Acum fugi de acasă pentru că mama ți-a spus să ștergi praful?
— Nu. Plec pentru că de doi ani îți spun că mă doare felul în care sunt tratată, iar tu refuzi să mă asculți.
S-a încruntat.
— Faci ce vrei. Dar să nu spui după aceea că eu te-am dat afară.
Am încuviințat.
— Nu voi spune asta.
În seara aceea am început să-mi pregătesc bagajul.
Mă opream des, pentru că amețeam. Am pus într-o geantă câteva haine, medicamentele, laptopul și documentele personale.
Am sunat-o pe sora mea și i-am explicat că nu mă simțeam bine.
— Vin să te iau, mi-a spus imediat.
N-a întrebat de ce.
N-a cerut explicații.
Mi-a spus doar să mă așez și să o aștept.
Când Cătălin m-a văzut cu geanta lângă ușă, a rămas surprins.
— Chiar pleci?
— Da.
— Și ce le spui oamenilor?
Am privit spre el.
— Că sunt bolnavă și am nevoie să mă odihnesc.
— O să creadă că ne despărțim.
— Atunci poate ar trebui să te întrebi de ce am ajuns aici.
N-a răspuns.
Când sora mea a ajuns, m-a ajutat să cobor bagajul.
Cătălin a rămas în prag.
— Irina, să mă suni când te liniștești.
M-am oprit pentru o clipă.
— Nu plec pentru că sunt nervoasă, Cătălin. Plec pentru că nu mai pot trăi așa.
Am coborât scările fără să mă mai întorc.
La sora mea am dormit aproape douăsprezece ore.
Când m-am trezit, pe noptieră aveam un pahar cu apă și medicamentele așezate lângă el.
Din bucătărie venea miros de ceai.
Nimeni nu-mi verificase praful.
Nimeni nu mă întrebase de ce nu spălasem vasele.
Pentru prima dată după multe zile, am putut să mă odihnesc fără teamă că cineva va intra peste mine.
După câteva zile, starea mea s-a îmbunătățit.
Am reluat treptat lucrul, iar sora mea m-a încurajat să nu iau nicio hotărâre importantă cât timp încă eram slăbită.
— Irina, nu trebuie să decizi astăzi dacă divorțezi sau te întorci. Dar trebuie să te gândești ce ar trebui să se schimbe ca să te simți din nou bine în casa ta.
M-am gândit mult la cuvintele ei.
În primele zile, Cătălin mi-a trimis doar mesaje scurte.
„Când vii?”
„Mama spune că ai exagerat.”
„Nu putem să stăm supărați la nesfârșit.”
Nu mă întreba cum mă simt.
Nu mă întreba dacă mai am dureri.
În schimb, într-o seară mi-a trimis o fotografie cu chiuveta plină.
„Vezi ce ai lăsat în urmă?”
Am privit imaginea câteva secunde.
Apoi i-am răspuns:
„Cătălin, vasele acelea le-ai folosit și tu. Poți să le speli.”
Nu mi-a mai scris în seara aceea.
După aproape două săptămâni, m-a sunat și mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat.
Ne-am văzut într-o cafenea, aproape de locuința surorii mele.
Cătălin părea obosit.
— Irina, nu putem continua așa. Trebuie să te întorci acasă.
— De ce?
M-a privit surprins.
— Cum adică de ce? Pentru că suntem căsătoriți!
— Și ce s-a schimbat în cele două săptămâni?
A tăcut.
— Ai vorbit cu mama ta despre cheia de rezervă?
— Irina, iar începi?
Am simțit o tristețe adâncă.
— Nu, Cătălin. Tocmai asta este problema. Pentru tine orice discuție despre respect înseamnă că eu încep un scandal.
— Mama nu se va schimba la vârsta ei.
— Atunci trebuie să te schimbi tu. Pentru că eu nu mă mai întorc într-o casă în care oricine poate intra peste mine.
Și-a coborât privirea.
— Ce vrei să fac?
Am respirat adânc.
— Vreau să recunoști că am și eu dreptul la intimitate. Vreau ca mama ta să nu mai intre fără să ne întrebe. Și vreau să înțelegi că lucrez de acasă, nu că stau degeaba.
— Și dacă fac toate astea, te întorci?
L-am privit atent.
— Nu pot să-ți promit. Încrederea mea nu se repară printr-o singură conversație.
Cătălin a oftat.
— Nu credeam că vom ajunge să ne despărțim pentru asemenea lucruri.
— Nici eu. Dar nu ne despărțim pentru niște vase. Ne-am îndepărtat pentru că m-ai lăsat singură de fiecare dată când aveam nevoie să-mi fii alături.
Am plecat de la întâlnire fără să stabilim o dată la care mă voi întoarce.
În săptămânile următoare, Cătălin a început să mă sune mai des.
Într-o seară mi-a spus că vorbise cu mama lui.
— I-am cerut să nu mai intre în apartament fără să ne anunțe.
— Și ce a spus?
— Că ai câștigat și că eu nu o mai iubesc.
Am închis ochii.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că o iubesc, dar asta nu înseamnă că poate hotărî cum trăim noi.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că mă ascultase.
Dar nu m-am întors imediat.
Cătălin mi-a spus că mama lui îi înapoiase cheia, iar el începuse să se ocupe singur de gospodărie.
Mi-a recunoscut că abia atunci înțelesese cât de multe făceam zilnic, pe lângă serviciu.
— Credeam că, dacă lucrezi de acasă, ai timp pentru toate, mi-a spus. Nu m-am gândit niciodată cât de obosită erai.
— Ți-am spus de multe ori, Cătălin.
— Știu. Dar nu te-am ascultat.
Era prima dată când recunoștea asta fără să adauge că și eu exagerasem.
Am început să ne întâlnim din când în când și să discutăm mai calm.
Totuși, când Mariana a aflat că încă nu mă întorsesem, m-a sunat.
— Irina, eu am vrut doar să vă ajut. Nu credeam că o să distrugi căsnicia pentru atâta lucru!
Am rămas calmă.
— Doamnă Mariana, nu v-am cerut să nu vă mai vedeți fiul. V-am cerut să respectați casa și viața noastră.
— Eu sunt mama lui!
— Știu. Dar eu sunt soția lui. Și nu vreau să mai fim puse în competiție.
A urmat o tăcere lungă.
— Bine, Irina. Am înțeles, a spus în cele din urmă.
Nu știam dacă înțelesese cu adevărat.
Și nici nu aveam de gând să verific întorcându-mă imediat.
Au trecut aproape trei luni de când plecasem.
Eu și Cătălin încă locuiam separat.
Nu depusesem actele de divorț, dar nici nu stabilisem că vom relua viața împreună.
Începuserăm să discutăm despre consiliere de cuplu, pentru că amândoi înțelegeam că problema era mai profundă decât intervențiile Marianei.
Era vorba despre felul în care ne ascultam, despre responsabilități și despre respectul pe care îl pierduserăm.
Într-o după-amiază, Cătălin m-a întrebat:
— Irina, mai crezi că putem salva căsnicia?
M-am gândit câteva clipe.
— Nu știu. Dar acum, pentru prima dată, simt că putem vorbi despre ce s-a întâmplat fără să-mi spui că exagerez.
A încuviințat.
— Îmi pare rău că a trebuit să pleci ca să înțeleg.
Nu i-am promis că mă voi întoarce.
Dar nici nu i-am închis definitiv ușa.
Am învățat însă ceva ce nu voi mai uita.
O căsnicie nu se destramă întotdeauna din cauza unei mari trădări. Uneori se destramă încet, prin sute de momente în care unul dintre soți cere să fie ascultat, iar celălalt îi spune că exagerează.
Eu nu am plecat pentru că soacra mea găsise praf pe noptieră.
Am plecat pentru că eram bolnavă, aveam nevoie de ajutor, iar omul care îmi promisese că îmi va fi alături a ales din nou să-mi spună să tac și să-i respect mama.
Poate că într-o zi eu și Cătălin vom reuși să reconstruim ce am pierdut.
Poate că nu.
Dar un lucru este sigur: dacă mă voi întoarce vreodată în casa aceea, nu va mai fi ca o femeie care trebuie să ceară voie să se odihnească în propriul dormitor.
Va fi doar atunci când voi ști că sunt respectată ca soție, ca om și ca partener egal.