Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ci pentru că …înțelesesem, în sfârșit, că omul cu care îmi împărțeam viața era dispus să pună în pericol banii pentru casa noastră doar ca să nu-și supere mama.
M-am uitat spre Rareș, care apăruse în prag cu desenul în mână.
Apoi spre lista de 7.000 de lei.
Și am știut că, de data aceasta, nu mai puteam să tac.
Pentru că hotărârea pe care urma să o iau avea să schimbe nu doar locul în care vom dormi, ci și felul în care aveam să-mi privesc soțul de atunci înainte.
— Atunci o să caut altă soluție, Cătălin, am răspuns, privind spre foaia cu cei 7.000 de lei.
Soțul meu a ridicat din umeri.
— Foarte bine. Poate așa o să înțelegi cât ne-a ajutat mama.
Valeria a zâmbit mulțumită.
— Eu nu vă dau afară, Irina. Dar în casa mea nu poate sta fiecare după cum îl taie capul.
Am luat foaia de pe masă și i-am întins-o înapoi.
— Vă mulțumesc că ne-ați primit. Dar nu vă putem plăti renovarea. Avem propriul apartament de reparat și un copil de care trebuie să avem grijă.
— Atunci descurcați-vă! a răspuns ea.
Din sufragerie, Rareș ne privea speriat, ținând desenul strâns la piept.
M-am apropiat de el și l-am luat de mână.
— Hai, puiule. Mergem să terminăm desenul.
În seara aceea nu m-am mai certat cu nimeni.
După ce Rareș a adormit, am deschis telefonul și am început să caut chirii în Pitești.
Garsoniere mici. Apartamente vechi. Locuințe mobilate modest, dar suficient de curate încât să putem sta acolo până terminam reparațiile.
Prețurile mă speriau.
Aveam deja rata la bancă, cheltuielile apartamentului inundat și materialele care trebuiau cumpărate.
Dar, după aproape o oră, am găsit o garsonieră la marginea orașului, la un preț pe care poate îl puteam suporta pentru câteva luni.
A doua zi am sunat proprietara.
— Este încă disponibilă?
— Da. Dar trebuie plătită o lună în avans și o garanție.
Am închis ochii.
Era o sumă importantă pentru noi.
Totuși, am stabilit să o văd după serviciu.
Garsoniera era mică, cu mobilier vechi și o bucătărie îngustă. Dar avea baie proprie, o canapea extensibilă și suficient loc pentru o saltea.
Proprietara mi-a arătat centrala, ferestrele și dulapurile.
— Nu este luxoasă, dar este liniște în bloc, mi-a spus.
La cuvântul „liniște” am simțit un nod în gât.
Exact asta căutam.
Când m-am întors la Valeria, Cătălin era în bucătărie.
— Unde ai fost?
— Am văzut o garsonieră de închiriat.
A început să râdă.
— Chiar ai luat în serios ce am spus ieri?
— Da.
— Irina, nu putem plăti și chirie, și rata apartamentului!
— Știu. Dar nici nu putem să-i dăm mamei tale 7.000 de lei pentru mobilă nouă.
— Iar începi?
M-am așezat la masă.
— Cătălin, vreau să-ți arăt ceva.
Am deschis pe telefon lista cheltuielilor.
— Atât avem în cont. Atât costă reparațiile rămase. Aici este rata. Aici sunt cheltuielile pentru Rareș. Iar despăgubirea încă nu a venit.
A privit cifrele fără să spună nimic.
— Dacă îi dăm mamei tale banii, nu mai putem plăti meseriașii. Dacă închiriem garsoniera, trebuie să reducem alte cheltuieli, dar măcar putem continua reparațiile.
— Mama ne-a primit când nu aveam unde să mergem.
— Și i-am mulțumit. Am contribuit la facturi, am cumpărat mâncare și am făcut curățenie. Dar recunoștința nu înseamnă că trebuie să plătim orice ne cere.
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— O să se supere foarte tare dacă plecăm.
Atunci am înțeles ce îl preocupa cel mai mult.
Nu banii.
Nu reparațiile.
Nici faptul că fiul nostru începuse să se teamă să atingă lucrurile din casă.
Îl preocupa reacția mamei lui.
— Cătălin, te întreb ceva. Dacă eu și Rareș plecăm, tu vii cu noi?
M-a privit surprins.
— Cum adică voi doi?
— Eu nu mai rămân aici. Dar nu vreau să hotărăsc în locul tău.
— Mă pui să aleg între tine și mama?
— Nu. Te întreb unde vrei să locuiești împreună cu familia ta.
A tăcut mult timp.
Apoi a spus:
— Mai lasă-mă câteva zile să vorbesc cu ea.
Am acceptat să aștept până la sfârșitul săptămânii.
Dar lucrurile s-au înrăutățit chiar a doua zi.
Valeria a aflat că fusesem să văd o garsonieră.
— Deci acum mă faci de râs prin oraș? a izbucnit când am intrat în bucătărie.
— Nu v-am făcut de râs. Am căutat unde să locuim temporar.
— După ce v-am primit în casa mea, așa îmi mulțumiți?
Am încercat să-i explic din nou că nu aveam bani pentru renovarea camerei.
Dar ea a ridicat vocea.
— Dacă nu vă convine aici, plecați! Să vedeți cât costă să stați în altă parte!
Rareș a apărut în prag.
— Bunico, noi am făcut ceva rău?
Valeria a tăcut.
M-am apropiat imediat de băiețel.
— Nu, puiule. Nu ai făcut nimic rău.
În seara aceea, Rareș m-a întrebat dacă apartamentul nostru se va mai repara vreodată.
— Sigur că da, iubitul meu.
— Și o să pot să-mi las mașinuțele pe covor?
Mi-au dat lacrimile.
— Da. O să poți.
Atunci am luat hotărârea.
A doua zi am sunat proprietara garsonierei și am acceptat închirierea, după ce am verificat contractul și cheltuielile.
Am folosit o parte din economiile mele pentru avans și garanție.
Nu m-am atins de banii puși deoparte pentru reparațiile apartamentului nostru.
Când i-am spus lui Cătălin, a rămas nemișcat.
— Deci chiar pleci?
— Da. Eu și Rareș ne mutăm sâmbătă.
— Și eu?
— Mi-aș dori să vii cu noi. Dar trebuie să hotărăști singur.
În ziua mutării, Cătălin ne-a ajutat să ducem bagajele până la mașină.
Valeria a rămas în ușa apartamentului.
— Să nu veniți după o săptămână să mă rugați să vă primesc înapoi!
Am privit-o calm.
— Nu o să vă cerem asta.
Rareș a coborât scările ținându-și mașinuța preferată în mână.
În garsonieră am așezat salteaua lângă canapea și i-am pregătit un colț pentru jucării.
— Mami, aici pot să construiesc un garaj?
Am zâmbit.
— Sigur, puiule. Doar să strângem jucăriile când terminăm.
A început să râdă și s-a așezat imediat pe covor.
În seara aceea, Cătălin a venit să ne aducă niște haine.
A rămas în prag, privind camera mică.
— Aici o să stați?
— Temporar. Până terminăm reparațiile.
— Este foarte înghesuit.
— Știu.
Rareș a alergat spre el.
— Tati, uite! Mi-am făcut garaj pentru mașinuțe!
Cătălin s-a aplecat lângă copil.
— Este foarte frumos, campionule.
Apoi m-a privit.
— Pot să rămân și eu în seara asta?
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Dacă vrei să stai cu noi, da. Dar trebuie să discutăm serios despre ce facem mai departe.
A rămas.
După ce Rareș a adormit, ne-am așezat la mica masă din bucătărie.
Cătălin părea obosit.
— Mama este foarte supărată.
Am oftat.
— Știu.
— Spune că nu o mai respectăm.
— Cătălin, respectul nu înseamnă să-i plătim mobila când noi nu avem bani să ne reparăm locuința.
A rămas tăcut.
Apoi mi-a spus ceva ce așteptasem de mult timp.
— Ai dreptate. M-am gândit la toate cheltuielile. Nu ne permitem renovarea ei. Și nu trebuia să-ți cer să folosești banii pentru apartamentul nostru.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-a fost mai ușor să te supăr pe tine decât să mă cert cu mama.
Am rămas fără cuvinte.
— Și asta a fost foarte nedrept, a continuat el.
Nu l-am iertat imediat.
Dar, pentru prima dată, nu mai încerca să-mi explice că exagerasem.
În săptămânile următoare, Cătălin a început să stea tot mai mult cu noi.
A discutat cu meseriașii, a urmărit reparațiile și s-a ocupat de documentele pentru despăgubire.
Într-o seară, mi-a spus că vorbise din nou cu Valeria.
— I-am explicat că nu-i vom plăti renovarea. Dacă are nevoie de ajutor pentru cheltuielile obișnuite, putem discuta, dar nu putem cumpăra mobilă nouă din banii pentru casa noastră.
— Și ce a spus?
— Că m-ai schimbat.
Am zâmbit trist.
— Poate doar ai început să mă asculți.
Cătălin a încuviințat.
După aproape două luni, apartamentul nostru era din nou locuibil.
Nu reușiserăm să înlocuim toată mobila deteriorată.
Unele camere arătau încă sărăcăcios.
Dar pereții erau uscați, instalația reparată, iar parchetul înlocuit în zonele afectate.
Despăgubirea primită ne ajutase să acoperim o parte din cheltuieli.
În ziua în care ne-am întors acasă, Rareș a intrat primul.
S-a uitat spre sufragerie, apoi spre noi.
— Mami, acum chiar este casa noastră?
M-am aplecat și l-am îmbrățișat.
— Da, puiule. Este casa noastră.
Cătălin a îngenuncheat lângă el.
— Și aici nu trebuie să-ți fie teamă că superi pe cineva dacă te joci. Doar avem grijă împreună de lucrurile noastre.
Rareș a zâmbit și a fugit să-și caute jucăriile.
Relația cu Valeria nu s-a reparat peste noapte.
O perioadă nu ne-a vorbit.
Apoi a început să-l sune pe Cătălin, întrebând de Rareș.
Am acceptat să ne vedem, dar am stabilit împreună că nu vom mai permite nimănui să-l umilească pe copil.
La prima vizită, Valeria i-a adus o carte de colorat.
Rareș i-a mulțumit și s-a așezat la masă.
Când a scăpat un creion pe jos, soacra mea a tresărit.
Dar nu a spus nimic.
Nu știu dacă înțelesese cu adevărat cât ne rănise.
Știu doar că, de atunci, Cătălin nu a mai rămas tăcut când mama lui făcea observații nedrepte.
Iar eu am învățat că recunoștința nu trebuie să te oblige să accepți orice.
Valeria ne oferise un acoperiș când aveam nevoie.
Pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare.
Dar nu îi datoram liniștea copilului meu, economiile pentru reparații sau dreptul de a fi respectată.
Uneori, o casă mică, închiriată cu greu, îți poate oferi mai multă siguranță decât trei camere în care fiecare pas îți este reproșat.
Iar pentru mine, cea mai importantă reparație nu a fost cea a pereților distruși de apă.
A fost momentul în care soțul meu a înțeles că familia pe care o construiserăm împreună avea nevoie să fie protejată, nu sacrificată pentru a evita supărarea altcuiva.