Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — I-am dat casa lui Sorin, Daniela…
Mama a rostit cuvintele atât de încet, încât pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
— Cum adică i-ai dat casa?
Viorica și-a șters ochii cu marginea baticului.
— M-a dus la notar. Mi-a spus că trebuie să trecem casa pe numele lui, ca să poată avea grijă de mine. Că așa nu vor mai fi probleme când n-oi mai fi.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Și ai semnat?
A dat încet din cap.
— Mi-a promis că o să mă îngrijească până la sfârșitul vieții. Că o să stau în camera mea, că nu-mi va lipsi nimic.
M-am uitat spre casa renovată.
Ferestrele acelea le plătisem eu. Centrala, baia, acoperișul, mobilierul. Doisprezece ani de muncă în Italia se aflau în spatele pereților aceia.
— Și de ce te-a mutat aici?
Mama a început să plângă.
— Liliana a spus că ocup prea mult loc. Că mă trezesc noaptea și îi deranjez. Că aici o să fiu mai liniștită.
— Dar centrala? Baia pe care am făcut-o pentru tine?
— Mă mai lasă să fac baie în casă. Când sunt ei acasă și au timp.
Am închis ochii.
În Italia îngrijisem bătrâni care aveau camere frumoase, paturi confortabile și familii care plăteau ca să nu le lipsească nimic.
Iar mama mea, pentru care muncisem doisprezece ani, dormea lângă o sobă veche.
— Unde sunt actele, mamă?
— Am o copie. Am ascuns-o în dulap, sub haine. Sorin mi-a spus că nu-mi trebuie.
Am intrat împreună în bucătăria de vară.
Mama a scos dintr-o pungă de plastic un dosar subțire.
Înăuntru era contractul de donație.
Am început să citesc.
Casa și terenul fuseseră donate lui Sorin, cu obligația de a-i asigura mamei întreținerea și îngrijirea pe durata vieții.
Am citit paragraful de două ori.
— Mamă, aici scrie că trebuie să aibă grijă de tine.
— Păi are, Daniela. Îmi mai aduce mâncare. Îmi cumpără medicamentele când îi spun.
Am privit patul îngust, soba și ligheanul de lângă ușă.
— Asta nu înseamnă că poate să te mute aici și să uite de tine.
În clipa aceea am auzit poarta.
Sorin se întorsese.
Am ieșit în curte cu dosarul în mână.
Fratele meu a coborât din mașină și s-a oprit când m-a văzut.
— Daniela? Ce surpriză!
A venit spre mine cu brațele deschise.
Nu l-am îmbrățișat.
— De ce doarme mama în bucătăria de vară?
Zâmbetul i-a dispărut.
— A, deci ai început deja cu reproșurile.
— Te-am întrebat ceva.
— Mama preferă să stea acolo. Are liniște.
— Și tu preferi să locuiești în casa renovată din banii mei?
Sorin a oftat.
— Daniela, tu ai stat doisprezece ani în Italia. Eu am fost aici. Eu am alergat după meseriași, materiale și autorizații.
— Cu banii cui?
— Nu începe să-mi scoți ochii!
Am ridicat contractul.
— De ce ai convins-o pe mama să-ți doneze casa?
Fața i s-a schimbat.
— Pentru că eu am grijă de ea!
— Într-o anexă fără baie?
Atunci a apărut Liliana pe terasă.
— Sorin, nu te mai certa cu ea! Dacă nu-i convine, să o ia pe bătrână în Italia!
Mama, care ieșise în urma mea, și-a coborât capul.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
— Liliana, femeia despre care vorbești este mama noastră. Și casa în care locuiești a fost renovată ca ea să aibă condiții bune, nu ca voi să o mutați afară.
Cumnata mea a râs.
— Casa este pe numele lui Sorin. Poți să verifici la notar.
— Tocmai asta am de gând să fac.
Sorin a făcut un pas spre mine.
— Daniela, nu amenința cu avocați și prostii. Suntem familie.
L-am privit lung.
— Familie eram și când îți trimiteam bani în fiecare lună. Familie eram și când mama avea nevoie de o cameră caldă. Atunci de ce ați uitat?
N-a răspuns.
În seara aceea am rămas cu mama în bucătăria de vară.
Am stat lângă ea pe patul îngust și am ascultat-o povestind lucruri pe care nu mi le spusese niciodată la telefon.
Cum Liliana îi reproșa că folosește prea multă apă caldă.
Cum Sorin îi spunea să nu mă îngrijoreze cu problemele ei.
Cum, după ce semnase actele, camera ei fusese transformată în dormitor pentru musafiri.
— De ce nu mi-ai spus, mamă?
— Pentru că munceai mult, fata mea. Și nu voiam să te cert cu fratele tău.
Mi-au dat lacrimile.
— Dar eu tocmai pentru tine am muncit.
Mama m-a mângâiat pe obraz.
— Știu, Daniela. Și mi-ai făcut o casă frumoasă. Numai că n-am mai apucat să mă bucur de ea.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Dimineața am sunat un avocat din Buzău.
I-am explicat situația și am stabilit o întâlnire pentru ziua următoare.
Am luat contractul, copiile transferurilor bancare și mesajele în care Sorin îmi confirma că primește banii pentru renovarea casei.
Avocatul a studiat documentele.
— Donația conține o obligație de întreținere, mi-a explicat. Dacă aceasta nu este respectată, mama dumneavoastră poate solicita în instanță revocarea donației pentru neexecutarea sarcinilor.
— Deci putem recupera casa?
— Există o cale legală, dar trebuie să demonstrăm neexecutarea obligațiilor. Nu este suficient că fiul locuiește în casa principală sau că fiica a plătit renovarea. Contează ce prevede contractul și ce se întâmplă efectiv cu mama dumneavoastră.
M-am uitat spre Viorica.
— Mamă, tu ce vrei?
A stat mult timp tăcută.
— Vreau să dorm în camera mea. Să fac baie când am nevoie. Și să nu-mi mai fie frică să cer un pahar cu apă.
Avocatul a încuviințat.
— Atunci trebuie să documentăm situația și să vedem dacă fiul dumneavoastră este dispus să-și îndeplinească obligațiile fără proces.
Am plecat de acolo cu un plan clar.
În aceeași zi am fotografiat condițiile din bucătăria de vară, am păstrat documentele și am discutat cu mama despre toate lucrurile de care avea nevoie.
Avocatul a pregătit o notificare prin care Sorin era solicitat să respecte obligațiile asumate prin contract.
Când a primit-o, fratele meu m-a sunat furios.
— Ai înnebunit, Daniela? Mă dai în judecată pentru propria mea casă?
— Nu este vorba despre casa ta, Sorin. Este vorba despre mama.
— Vrei să mă lași pe drumuri!
— Vreau să respecți ceea ce ai promis când ai primit casa.
— Și dacă nu?
— Atunci mama va cere instanței să analizeze contractul.
A închis telefonul.
În seara aceea, Liliana a venit în bucătăria de vară.
— Viorica, să știi că Daniela îți distruge familia!
Mama stătea pe marginea patului.
Am vrut să intervin, dar ea a ridicat mâna.
— Liliana, eu nu vreau să distrug nimic. Vreau doar să trăiesc omenește în casa pentru care am muncit o viață.
Cumnata mea a rămas fără replică.
Era prima dată când o auzeam pe mama vorbind atât de hotărât.
În zilele următoare, Sorin a încercat să mă convingă să renunț.
Mi-a spus că sunt nerecunoscătoare.
Că nu știu cât de greu este să ai grijă de un bătrân.
Că din Italia este ușor să dai ordine.
Într-o după-amiază i-am răspuns:
— Sorin, eu am îngrijit bătrâni doisprezece ani. Știu exact cât de greu este. Tocmai de aceea ți-am trimis bani ca mama să aibă tot ce-i trebuie.
— Nu înțelegi…
— Ba înțeleg. Tu ai primit casa, iar mama a primit o anexă.
Nu am mai discutat.
După ce Sorin a refuzat să accepte o soluție care să-i asigure mamei condițiile promise, avocatul a început demersurile în instanță, la cererea Vioricăi.
Procesul nu a fost ușor.
Mama a trebuit să povestească în fața unor străini cum ajunsese să locuiască în bucătăria de vară.
Au fost analizate documentele, fotografiile și declarațiile martorilor.
Sorin a susținut că îi oferise mamei hrană și medicamente și că mutarea fusese alegerea ei.
Dar mama a explicat că acceptase de teamă să nu provoace certuri și că nu avusese condițiile de locuit promise.
În tot timpul acela, eu am rămas în România.
Mi-am folosit economiile ca să închiriez temporar o locuință mică în apropiere, unde mama să poată sta în condiții bune.
Am însoțit-o la medic.
Am gătit împreună.
Am ieșit la plimbare prin sat.
Și, pentru prima dată după doisprezece ani, am avut timp să stăm una lângă alta fără să ne grăbim.
Într-o seară, mama m-a întrebat:
— Daniela, nu trebuie să te întorci la serviciu în Italia?
— Mai am niște economii. Și o să-mi găsesc ceva de lucru aici.
— Dar ai muncit atâția ani…
— Tocmai de aceea, mamă. Nu vreau să mai treacă alți doisprezece fără să fim împreună.
Mama a început să plângă.
Am luat-o în brațe.
— Casa este importantă. Dar tu ești mai importantă decât casa.
După mai multe luni, instanța a admis cererea mamei, reținând că obligațiile de întreținere prevăzute în contract nu fuseseră executate corespunzător.
Hotărârea a rămas definitivă după parcurgerea procedurilor legale.
Donația a fost revocată, iar proprietatea a revenit în patrimoniul Vioricăi.
Nu am sărbătorit.
Nu m-am bucurat că fratele meu pierduse casa.
M-a durut că ajunseserăm să ne judecăm pentru ca mama să poată locui în condiții decente.
Sorin și Liliana au fost nevoiți să-și găsească altă locuință.
În ziua în care au plecat, fratele meu m-a privit de lângă poartă.
— Sper că ești mulțumită, Daniela.
Am clătinat din cap.
— Nu sunt mulțumită. Aș fi vrut să nu ajungem aici.
— Ai distrus relația dintre noi.
— Nu eu am mutat-o pe mama în bucătăria de vară, Sorin.
Nu mi-a mai răspuns.
A urcat în mașină și a plecat.
În după-amiaza aceea am deschis larg ferestrele casei principale.
Am făcut curățenie și am pregătit dormitorul mamei.
Am pus așternuturi curate pe pat și am adus hainele ei din anexă.
Când a intrat, Viorica s-a oprit în prag.
A privit pereții, mobilierul și caloriferul de sub fereastră.
— Aici o să dorm eu?
Mi s-a strâns inima.
— Da, mamă. Aici este camera ta.
S-a apropiat de pat și a trecut mâna peste cuvertură.
— E cald…
Am început să plâng.
Nu pentru că recuperaserăm casa.
Ci pentru că mama mea ajunsese să se mire că poate dormi într-o cameră încălzită.
În seara aceea am pregătit cina împreună.
Am stat la masa din bucătăria pe care o renovasem cu ani în urmă.
Mama a mâncat încet, apoi s-a uitat spre mine.
— Daniela, să nu-l urăști pe Sorin.
Am lăsat lingura jos.
— Nu-l urăsc, mamă. Dar nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— Știu.
— Poate într-o zi vom putea vorbi din nou. Dar trebuie să înțeleagă ce a făcut.
Mama a dat încet din cap.
Au trecut câteva luni.
Mi-am găsit de lucru în Buzău, într-un serviciu de îngrijire la domiciliu.
Nu câștigam cât în Italia.
Dar în fiecare seară mă întorceam acasă.
O găseam pe mama în bucătărie, cu ceaiul pregătit, sau în curte, îngrijind florile.
Nu mai trebuia să-mi imaginez cum trăiește.
O vedeam cu ochii mei.
Într-o dimineață, am găsit-o lângă poartă, privind spre bucătăria de vară.
— La ce te gândești, mamă?</
— La anii pe care i-am petrecut acolo, Daniela, mi-a răspuns mama, arătând spre bucătăria de vară.
M-am apropiat de ea.
— Nu trebuie să te mai gândești la asta, mamă. Acum ești acasă.
Viorica a zâmbit trist.
— Știi ce mă durea cel mai tare? Nu frigul. Nici patul acela îngust. Mă durea că îmi era rușine să-i cer propriului meu copil să mă lase să intru în casa mea.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și eu care credeam că ești fericită aici…
— Eram fericită când îmi trimiteai fotografii din Italia și îmi spuneai că ești bine. Nu voiam să-ți stric viața cu necazurile mele.
I-am luat mâinile între ale mele.
— Mamă, doisprezece ani am îngrijit părinții altor oameni. Le-am pregătit mâncarea, le-am dat medicamentele și i-am ajutat să se ridice din pat. Iar tu ai stat aici și ai suferit fără să-mi spui. Asta mă doare cel mai tare.
— Nu aveai de unde să știi, fata mea.
Am privit împreună spre casa renovată.
— De acum înainte, dacă te doare ceva, îmi spui. Dacă ai nevoie de ceva, îmi ceri. Nu trebuie să-ți mai fie teamă că deranjezi.
Mama m-a strâns de mână.
— Și tu să nu mai crezi că trebuie să muncești până cazi din picioare ca să meriți să fii iubită.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
În toți anii petrecuți în Italia, mă obișnuisem să mă măsor după câți bani reușeam să trimit acasă. Credeam că fiecare renovare, fiecare lucru cumpărat și fiecare factură plătită însemnau că îmi îndeplinesc datoria de fiică.
Dar mama nu avea nevoie doar de o casă frumoasă.
Avea nevoie să știe că nu este singură.
Am intrat împreună în curte.
Viorica s-a oprit lângă cireșul bătrân și a privit florile de lângă gard.
— La primăvară vreau să pun iar petunii, mi-a spus.
Am zâmbit.
— Punem împreună, mamă.
— Și busuioc lângă fereastră.
— Și busuioc.
În după-amiaza aceea am stat mult timp pe terasa casei, cu două cești de cafea în față.
Nu mai aveam niciun avion de prins.
Nicio valiză de pregătit.
Nicio familie străină care să mă aștepte să-i îngrijesc pe cei dragi.
Pentru prima dată după doisprezece ani, eram acolo unde îmi dorisem mereu să fiu.
Acasă.
Nu știu dacă Sorin va înțelege vreodată cât rău i-a făcut mamei.
Nu știu dacă vom mai putea sta toți la aceeași masă fără să ne amintim de ceea ce s-a întâmplat.
Poate într-o zi își va cere iertare. Poate nu.
Dar am învățat că legăturile de sânge nu îi dau nimănui dreptul să profite de bunătatea unui părinte.
Și că uneori trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă omul căruia îi spui este propriul tău frate.
În seara aceea, înainte să se culce, mama m-a chemat în camera ei.
Stătea pe marginea patului, cu palmele așezate peste cuvertura curată.
— Daniela, a spus încet, să știi că nu casa asta m-a făcut fericită astăzi.
— Atunci ce, mamă?
A zâmbit și mi-a întins mâna.
— Faptul că, după atâția ani, când mă trezesc mâine dimineață, știu că ești aici.
M-am așezat lângă ea și am îmbrățișat-o.
Atunci am înțeles că cei doisprezece ani de muncă nu puteau fi recuperați.
Dar zilele care ne mai rămâneau puteau fi trăite altfel.
Nu mai puteam schimba ce făcuse Sorin.
Nu puteam șterge nopțile în care mama dormise în bucătăria de vară.
Dar puteam avea grijă ca niciodată să nu mai fie tratată ca o povară în propria casă.
Și poate că aceasta era, până la urmă, cea mai importantă renovare pe care o făcusem.
Nu cea a pereților, a acoperișului sau a ferestrelor.
Ci a liniștii din sufletul mamei mele.
Pentru că o casă nu valorează nimic dacă omul care a muncit o viață pentru ea ajunge să se simtă străin înăuntru.
Iar eu nu mai aveam de gând să las pe nimeni să o facă pe mama să se simtă astfel.