Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul în mână, privind-o pe mama mirelui. Era o femeie elegantă, de vreo șaizeci de ani, cu părul argintiu aranjat impecabil și o expresie pe care nu reușeam să o descifrez.
— Doamnă Ileana, mă numesc Gabriela. Sunt mama lui Răzvan. Putem vorbi câteva minute?
Am încuviințat. Nu voiam să provoc un scandal chiar în ziua nunții fiicei mele.
— Diana ne-a spus că a economisit singură o parte din banii pentru restaurant, a început ea. Dar tocmai am vorbit cu o angajată care mi-a spus că dumneavoastră ați pregătit și mărturiile. Mi s-a părut ciudat că Diana nu pomenise nimic.
Am încercat să zâmbesc.
— Sunt doar niște borcane cu zacuscă. Le-am făcut cu drag.
— Și cei douăzeci și cinci de mii de lei?
Am ridicat privirea surprinsă.
— De unde știți?
Gabriela a oftat.
— Am auzit o parte din conversația dumneavoastră cu Diana, mai devreme, lângă intrare. Apoi am întrebat-o despre contribuția familiei miresei. Mi-a spus că nu ați putut ajuta financiar.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— I-am dat banii acum trei luni. Din economiile mele.
— Aveți vreo dovadă?
Am deschis telefonul și i-am arătat conversația cu Diana. Mesajele în care îmi ceruse ajutorul, confirmarea transferului bancar și răspunsul ei: „Mulțumesc, mamă! Ne-ai salvat!”
Gabriela a citit în tăcere.
— Dumnezeule… a șoptit.
— Vă rog să nu spuneți nimic acum, am rugat-o. Este nunta lor.
M-a privit cu o tristețe neașteptată.
— Doamnă Ileana, dumneavoastră unde stați la masă?
Am arătat spre capătul sălii.
— Lângă ușa terasei.
Gabriela a rămas câteva secunde nemișcată.
— Dar acolo sunt locurile rezervate invitaților care nu au încăput la mesele principale.
— Acolo m-a trecut Diana.
Femeia și-a strâns buzele.
— Vă rog să veniți cu mine.
Am încercat să refuz, dar Gabriela m-a luat ușor de braț și m-a condus spre masa unde stăteau soțul ei și câteva rude apropiate.
— Aceasta este doamna Ileana, mama Dianei, a spus. Și vreau să stea alături de noi.
Soțul ei s-a ridicat imediat și mi-a oferit scaunul.
— Ne bucurăm să vă cunoaștem, doamnă Ileana.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
În clipa aceea a apărut Diana.
— Mamă? Ce faci aici?
Gabriela s-a întors spre ea.
— Am invitat-o eu să stea cu noi.
Fiica mea a zâmbit forțat.
— Dar avem deja locurile stabilite…
— Atunci le schimbăm, a răspuns Gabriela. Este mama miresei.
Diana m-a privit furioasă, dar n-a îndrăznit să spună nimic.
Am rămas la masă până când au fost servite aperitivele. Apoi fiica mea s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Mamă, putem vorbi puțin?
Am urmat-o pe un coridor lateral.
Imediat ce am rămas singure, expresia ei s-a schimbat.
— De ce i-ai spus Gabrielei despre bani?
Am privit-o surprinsă.
— M-a întrebat.
— Nu trebuia să-i arăți nimic!
— Diana, de ce le-ai spus că nu am contribuit cu niciun leu?
A oftat iritată.
— Mamă, tu nu înțelegi cum sunt oamenii ăștia. Au bani, au relații. Nu vreau să creadă că am venit în familia lor doar pentru că sunt o fată săracă de la țară.
Am simțit că mă doare mai tare decât atunci când mă trimisese pe ușa personalului.
— Și ca să pari tu bogată, trebuia să te prefaci că eu nu exist?
— Nu am spus asta!
— Mi-ai dat un loc în spatele sălii. M-ai ascuns de socrii tăi. Și ai prezentat economiile mele drept banii tăi.
Diana și-a încrucișat brațele.
— Exagerezi. Oricum banii aceia tot pentru mine îi strânseseși.
Am rămas nemișcată.
— Asta crezi tu?
— Mamă, nu începe cu reproșurile! Știi bine că mai avem nevoie de ajutor pentru apartament.
Atunci am înțeles că fiica mea nu regretase nimic.
O preocupa doar să nu piardă banii pe care spera să-i mai primească.
— Diana, despre apartament trebuie să-ți spun ceva.
S-a uitat imediat la mine.
— Ce?
— Nu mai vând terenul.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică?
— Nu mai vând bucata de pământ rămasă de la tatăl tău ca să vă plătesc avansul.
— Dar mi-ai promis!
— Ți-am spus că voi încerca să te ajut. Nu am semnat nimic și nu am primit niciun ban de la cumpărător.
Fața Dianei s-a înroșit.
— Nu poți să-mi faci asta tocmai astăzi!
— Ba pot. Este pământul meu. Și este singura rezervă pe care o mai am pentru bătrânețe.
— Deci mă pedepsești?
Am clătinat din cap.
— Nu, Diana. Încetez să mă mai pedepsesc singură.
Fiica mea a început să plângă, dar nu m-a rugat să o iert.
Mi-a spus doar:
— Din cauza ta o să pierdem apartamentul!
Am privit-o lung.
— Nu eu v-am ales apartamentul și nu eu am promis bani pe care nu îi aveam.
M-am întors în sală.
Nu am plecat de la nuntă. Nu voiam ca amintirea acelei zile să fie despre o ceartă între mine și fiica mea.
Dar nici nu am mai acceptat să mă ascund.
Mai târziu, Gabriela a observat borcanele cu zacuscă așezate pe o masă laterală.
— Ce frumoase sunt! a exclamat. Cine le-a pregătit?
Unul dintre ospătari a răspuns:
— Mama miresei, doamnă. Le-a adus azi-dimineață.
Gabriela a luat un borcan și l-a privit cu atenție.
— Doamnă Ileana, le-ați făcut singură?
Am zâmbit.
— Da. Toate patruzeci.
— Atunci trebuie să vă mulțumesc. Este un cadou minunat.
Răzvan, care tocmai se apropiase, a auzit conversația.
— Stai puțin. Diana mi-a spus că mărturiile au fost comandate de la o firmă.
Am rămas tăcută.
Gabriela i-a întins borcanul.
— Nu, dragul meu. Le-a făcut mama Dianei.
Răzvan s-a uitat spre mine.
— Doamnă Ileana, nu am știut. Vă mulțumesc.
— Cu drag, mamă.
Apoi s-a întors spre Diana, care tocmai venise lângă noi.
— De ce mi-ai spus că le-ai comandat?
Fiica mea a încercat să râdă.
— Nu mai contează acum…
— Pentru mine contează, a răspuns Răzvan.
Gabriela a intervenit calm:
— Diana, nimeni din familia noastră nu te-a întrebat vreodată cât câștigă mama ta. Dar nu este corect să ascunzi munca unui om care te-a ajutat atât de mult.
Diana și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine, a recunoscut încet.
Răzvan a rămas nemișcat.
— De ce anume?
— Că mama este de la țară. Că nu are haine scumpe. Că părinții tăi vor crede că nu suntem de același nivel.
Gabriela a privit-o cu tristețe.
— Diana, eu am crescut într-un apartament cu două camere. Tatăl meu era mecanic, iar mama lucra într-o fabrică. Crezi că mi-ar fi rușine cu ei?
Fiica mea nu a răspuns.
— Banii nu te fac un om mai valoros, a continuat Gabriela. Dar felul în care îi tratezi pe cei care te-au crescut spune foarte multe despre tine.
Răzvan a luat-o pe Diana deoparte.
Nu am auzit ce au discutat. Și nici nu am vrut.
În restul serii, câțiva invitați au venit să-mi mulțumească pentru zacuscă. O doamnă m-a întrebat chiar dacă pregătesc borcane și pentru vânzare.
Am râs.
— Mai fac uneori, dar nu în cantități mari.
Mi-a cerut numărul de telefon.
Înainte să plec, Răzvan m-a condus până la mașină.
— Doamnă Ileana, vreau să vă cer iertare că nu am observat cum ați fost tratată. Diana mi-a spus că preferați să stați mai retrasă.
Am oftat.
— Nu-i nimic, mamă. Voi doi aveți multe de discutat.
— Știu. Și vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru noi.
Era prima dată în ziua aceea când cineva îmi mulțumea pentru cei douăzeci și cinci de mii de lei și pentru lunile de pregătiri.
În săptămânile următoare, Diana m-a sunat de mai multe ori.
La început încerca să mă convingă să mă răzgândesc în privința terenului.
— Mamă, putem pierde avansul pentru apartament!
— Diana, dacă ați semnat ceva fără să aveți banii necesari, trebuie să discutați cu vânzătorul. Eu nu voi vinde pământul.
După câteva discuții tensionate, apelurile s-au rărit.
Apoi, într-o duminică, a venit singură la mine acasă.
Nu avea flori. Nu adusese cadouri.
S-a așezat la masa din bucătărie, acolo unde mâncase de sute de ori când era copil.
— Mamă, am venit să-mi cer iertare.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Răzvan mi-a spus că nu înțelege de ce m-am rușinat de tine. Și că nu vrea să construim o căsnicie în care să ne mințim despre familiile noastre.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-am dat seama că am încercat atât de mult să par altcineva, încât am ajuns să mă port urât cu omul care m-a iubit cel mai mult.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Diana, eu nu am nevoie să fii bogată. Nu am nevoie să porți haine scumpe. Vreau doar să nu-ți fie rușine că sunt mama ta.
A început să plângă.
— Nu mi-e rușine cu tine, mamă. Mi-a fost rușine de unde am plecat. Și am greșit.
Am îmbrățișat-o.
Dar nu i-am promis că voi vinde terenul.
Iertarea nu însemna că trebuia să renunț din nou la siguranța mea.
Au trecut câteva luni.
Diana și Răzvan au renunțat la apartamentul prea scump și au ales unul pe care și-l puteau permite fără ajutorul meu.
Eu am continuat să fac zacuscă și dulcețuri, iar comenzile au început să crească după ce câțiva invitați de la nuntă m-au recomandat cunoscuților.
Într-o zi, Diana a venit să mă ajute la pregătirea legumelor.
Stăteam amândouă în curte, curățând ardei copți, când m-a privit și a zâmbit.
— Mamă, crezi că mă înveți și pe mine să fac zacusca ta?
Am început să râd.
— Te învăț, mamă. Dar să știi că nu este atât de simplu cum pare.
— Știu. Acum înțeleg.
Am privit-o cum își sufleca mânecile și începea să lucreze.
Mi-am amintit de ziua nunții, când mă trimisese pe ușa personalului pentru că nu voia să fie văzută alături de mine.
Atunci crezusem că pierdusem respectul fiicei mele pentru totdeauna.
Dar învățasem ceva important.
Un copil poate primi tot ce ai, fără să înțeleagă cât te-a costat. Iar uneori trebuie să încetezi să-i mai oferi totul pentru ca el să înceapă să vadă omul din spatele sacrificiilor.
Nu am regretat cei douăzeci și cinci de mii de lei.
Am regretat doar anii în care crezusem că iubirea unei mame trebuie demonstrată mereu prin renunțări.
Astăzi, când Diana mă prezintă cuiva, nu mai spune doar că sunt mama ei.
Spune cu mândrie:
— Ea este mama mea, Ileana. Și face cea mai bună zacuscă din lume.
Iar pentru mine, cuvintele acelea valorează mai mult decât orice rochie scumpă sau masă de nuntă.