Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă învățătoare, Mara este bine? am întrebat din nou, simțind cum îmi tremură vocea.
— Este bine, doamnă Viorica. Dar ieri a fost foarte supărată. Și cred că dumneavoastră sunteți singura persoană care o poate ajuta să termine ceea ce a început.
— Ce a început?
— Vă rog să veniți la școală. O să înțelegeți.
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe nemișcată.
Pe masă era încă acea cutie cu prăjituri. Nici măcar nu o deschisesem de când mă întorsesem plângând de la serbare.
Am privit spre dulap.
Rochia mea bleumarin, cea de care Simonei îi fusese atât de rușine, era așezată cu grijă pe un umeraș.
Am scos-o din nou.
Am îmbrăcat-o, mi-am aranjat părul alb și mi-am pus cerceii rămași de la soțul meu.
Dacă nepoata mea voia să mă vadă, aveam să merg.
Exact așa cum eram.
Când am ajuns la școală, învățătoarea mă aștepta lângă intrare. Era o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, cu o privire blândă.
— Mă bucur că ați venit, doamnă Viorica.
— Spuneți-mi, vă rog, ce s-a întâmplat ieri?
Femeia m-a invitat într-o sală mică, unde erau câteva bănci și un brad împodobit.
— Mara pregătise o compunere pentru serbare. Fiecare copil trebuia să citească despre o persoană importantă din viața lui.
Am zâmbit trist.
— Probabil despre mama ei.
Învățătoarea a clătinat din cap.
— Nu, doamnă Viorica. Despre dumneavoastră.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Despre mine?
— Da. Compunerea se numește „Omul care m-a crescut”.
Mi-am dus mâna la gură.
Învățătoarea a continuat:
— Ieri, când a venit rândul ei, Mara s-a ridicat cu foaia în mână. S-a uitat spre public și a întrebat unde este bunica.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Mama ei i-a făcut semn să înceapă. Dar Mara a spus că nu poate citi dacă dumneavoastră nu sunteți acolo.
— Și ce a făcut?
— A început să plângă. Mi-a spus că vă invitase personal și că îi promiseserăți că veniți. Când am încercat să o liniștesc, mi-a spus că mama ei vă trimisese acasă.
Am închis ochii.
Îmi imaginam fetița stând în fața colegilor, cu foaia tremurându-i în mâini.
— Nu am vrut să stric serbarea, am șoptit.
— Dumneavoastră nu ați stricat nimic. Și nici Mara. Am lăsat-o să se așeze și am continuat programul. Dar astăzi a venit cu aceeași compunere și m-a rugat să vă chem.
În clipa aceea, ușa s-a deschis.
Mara a intrat în sală.
Când m-a văzut, a rămas nemișcată o secundă.
Apoi a alergat spre mine.
— Bunico!
M-am aplecat și am strâns-o în brațe.
— Puiul bunicii…
— De ce ai plecat ieri? Eu te-am căutat peste tot!
Mi-au dat lacrimile.
— Iartă-mă, Mara. N-am vrut să te supăr.
Fetița m-a privit serioasă.
— Mami mi-a spus că ai avut treabă. Dar eu am auzit când ți-a zis să pleci.
Nu am știut ce să răspund.
Învățătoarea s-a apropiat.
— Mara, vrei să-i citești bunicii ce ai pregătit?
Fetița a încuviințat imediat.
A scos din ghiozdan o foaie împăturită și s-a așezat în fața noastră.
A început să citească rar, cu vocea ei subțire.
— „Omul care m-a crescut.”
A făcut o pauză și s-a uitat spre mine.
— „Eu am o mamă și un tată. Îi iubesc foarte mult. Dar când eram mică, ei au plecat departe, la muncă, și eu am rămas cu bunica Viorica.”
Am simțit că îmi tremură mâinile.
— „Bunica m-a învățat să merg, să vorbesc și să spun rugăciunea de seară. Când eram bolnavă, nu dormea lângă mine, ci stătea trează și mă întreba dacă mă doare ceva.”
Mara a ridicat privirea.
— „Bunica nu are haine scumpe și nici mașină frumoasă. Dar are cele mai calde mâini din lume.”
Nu mi-am mai putut opri lacrimile.
— „Când mi-era dor de mama și tata, bunica îmi spunea că ei mă iubesc și că muncesc pentru mine. Niciodată nu mi-a spus ceva rău despre ei.”
Fetița a înghițit în sec.
— „Acum locuiesc cu părinții mei și sunt fericită. Dar mi-e dor de bunica în fiecare zi. Și vreau ca toți colegii mei să știe că ea este omul care m-a crescut.”
A coborât foaia.
— „Dacă într-o zi voi fi și eu bunică, vreau să fiu ca bunica Viorica.”
Am izbucnit în plâns.
Mara a alergat spre mine și m-a îmbrățișat.
— Bunico, de ce plângi? Nu ți-a plăcut?
Am sărutat-o pe frunte.
— Mi-a plăcut mai mult decât orice, puiul meu.
Învățătoarea își ștergea și ea ochii.
— Doamnă Viorica, am vrut să auziți aceste cuvinte chiar de la Mara. Dar mai este ceva ce trebuie să discutăm.
Am ridicat privirea.
— Ce anume?
— Am rugat și părinții Marei să vină astăzi. Nu pentru a-i certa, ci pentru că fetița are nevoie să știe că poate să vă iubească fără să supere pe nimeni.
În acel moment au intrat Adrian și Simona.
Fiul meu părea obosit. Nora mea avea aceeași haină elegantă ca în ziua precedentă.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Mamă Viorica, ce căutați aici?
Învățătoarea a intervenit calm.
— Am invitat-o eu. Mara a dorit să-i citească personal compunerea.
Simona a privit spre fiica ei.
— Mara, ți-am explicat că bunica nu a putut rămâne ieri.
Fetița și-a strâns foaia la piept.
— Ba putea, mami. Tu i-ai spus să plece pentru că era îmbrăcată urât.
Simona a încremenit.
— Mara, nu vorbi așa!
Învățătoarea a ridicat ușor mâna.
— Doamnă Simona, vă rog. Fetița nu trebuie certată pentru că spune ce a auzit.
Adrian s-a apropiat de mine.
— Mamă, chiar așa s-a întâmplat?
L-am privit lung.
— Ai fost lângă noi, Adrian. Ai auzit tot.
Fiul meu și-a coborât privirea.
— Știu. Și îmi pare rău că n-am spus nimic.
Simona a încercat să se justifice.
— Eu doar voiam ca Mara să nu fie tachinată de colegi. Copiii pot fi răutăcioși.
Învățătoarea a răspuns:
— Niciun copil nu a râs de bunica Marei. Dar Mara a fost foarte afectată când a văzut că persoana pe care o invitase nu mai era în sală.
Simona a rămas tăcută.
Atunci Adrian s-a întors spre soția lui.
— Simona, mama a crescut-o pe Mara aproape șase ani. Noi eram în Germania. Când fetița era bolnavă, mama stătea cu ea. Când plângea după noi, mama o liniștea.
— Știu, Adrian…
— Atunci cum am ajuns să ne fie rușine de femeia care a făcut toate astea?
Simona a început să plângă.
— Nu mi-e rușine de ea. Mi-a fost teamă că Mara o iubește mai mult decât pe mine.
Am rămas surprinsă.
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
— Simona, i-am spus încet, eu nu am vrut niciodată să-ți iau locul.
Nora mea și-a șters ochii.
— Știu. Dar când ne-am întors, Mara vă căuta mereu pe dumneavoastră. Când se lovea, vă striga numele. Când era supărată, voia să vă sune. Și eu simțeam că nu sunt mama ei cu adevărat.
Am privit-o cu tristețe.
— Ești mama ei, Simona. Nimeni nu poate schimba asta. Dar șase ani nu dispar doar pentru că v-ați întors acasă.
Învățătoarea a încuviințat.
— Un copil poate iubi mai mulți oameni fără ca iubirea pentru unul să o micșoreze pe cea pentru altul.
Adrian i-a luat mâna soției lui.
— Trebuie să încetăm să o punem pe Mara să aleagă.
Simona s-a apropiat de mine.
— Mamă Viorica, îmi pare rău pentru ce v-am spus ieri. Și pentru că am încercat să vă îndepărtez de Mara.
Am privit-o câteva clipe.
— M-ai rănit, Simona. Dar mai tare m-a durut că Mara a văzut totul.
A încuviințat.
— Știu. Și vreau să îndrept lucrurile.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Unele răni au nevoie de timp.
Dar am acceptat să discutăm.
În săptămânile următoare, Adrian și Simona au început să o aducă pe Mara în vizită mai des. Uneori rămânea la mine peste weekend. Alteori mergeam eu la ei.
Simona nu a devenit peste noapte o altă persoană. Mai existau momente în care părea geloasă pe apropierea dintre mine și nepoată.
Dar începuse să înțeleagă că Mara nu trebuia să plătească pentru nesiguranțele adulților.
Într-o duminică, am pregătit din nou cornulețe cu nucă.
Mara stătea lângă mine și mă ajuta să le așez pe tavă.
La un moment dat m-a întrebat:
— Bunico, tu de ce porți mereu rochia aceea bleumarin la sărbători?
Am zâmbit.
— Pentru că este rochia mea cea bună, puiule.
Fetița a râs.
— Mie îmi place! Are floricele mici.
Apoi m-a îmbrățișat.
— Și când o să am eu serbare iar, vii?
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Vin, Mara. Dacă mă inviți, vin.
— Atunci să vii cu aceeași rochie!
Am început să râd.
Câteva luni mai târziu, la următoarea serbare, am intrat în școală alături de Adrian și Simona.
Purteam aceeași rochie bleumarin, cu floricele mici.
De data aceasta, Simona m-a luat de braț.
— Mamă Viorica, haideți. V-am păstrat loc lângă noi.
M-am așezat în primul rând.
Când Mara a urcat pe scenă, m-a căutat imediat cu privirea.
I-am făcut cu mâna.
Și fetița mea a zâmbit atât de larg, încât am simțit că toate lacrimile din ziua aceea tristă fuseseră șterse.
Nu hainele mele se schimbaseră.
Nu devenisem mai bogată, mai elegantă sau mai importantă.
Eram aceeași bunică dintr-un sat de lângă Ploiești, cu mâinile muncite și cu o rochie păstrată pentru sărbători.
Dar familia mea învățase, în sfârșit, că dragostea unui om nu se măsoară după hainele pe care le poartă.
Și că o bunică nu trebuie să fie elegantă ca să merite un loc în primul rând.
Trebuie doar să fie iubită de copilul pentru care a fost acolo atunci când avea cea mai mare nevoie de ea.