Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mariana, închide telefonul! Nu avem nevoie de avocați ca să rezolvăm o problemă de familie!
Alexandru a făcut un pas spre mine, încercând să-mi ia dosarul din mână.
M-am retras.
— Nu mă mai atinge de acte. Vreau să știu cine a semnat în locul meu.
Soacra mea, Tereza, a izbucnit:
— Iar faci scandal pentru o bucată de pământ! Casa este gata, Florentina trebuie să se mute! Ce vrei acum, să o dărâmăm?
Am privit-o drept în ochi.
— Vreau să-mi spuneți cine v-a dat dreptul să construiți pe proprietatea mea.
— Fiul meu a plătit o parte din lucrări! a răspuns ea.
M-am întors spre Alexandru.
— Din ce bani?
A evitat să mă privească.
— Mariana, discutăm acasă.
— Nu. Discutăm acum.
În acel moment, avocatul meu a răspuns la telefon.
— Domnule Ionescu, sunt Mariana. Cineva a construit o casă pe terenul meu și am în față o declarație care pare să poarte semnătura mea. Dar eu nu am semnat niciodată documentul.
I-am trimis fotografiile.
După câteva minute m-a sunat înapoi.
— Mariana, ascultă-mă cu atenție. Nu semna absolut nimic. Păstrează documentele pe care le ai și nu accepta nicio înțelegere verbală. Vin să văd despre ce este vorba.
Am închis telefonul.
Florentina a coborât de pe treptele casei.
— Serios, Mariana? Chiar vrei să-mi distrugi viața? Abia am divorțat și mama a făcut totul ca să am un acoperiș deasupra capului!
Am privit-o cu tristețe.
— Florentina, știai că eu am refuzat să vă dau terenul?
A ezitat.
— Mama mi-a spus că Alexandru rezolvase totul.
— Te-am întrebat dacă știai că nu sunt de acord.
N-a răspuns.
Atunci am înțeles că nici măcar cumnata mea nu putea pretinde că fusese o neînțelegere.
După aproximativ treizeci de minute, pe strada îngustă a apărut o mașină neagră. În spatele ei venea o platformă pe care se afla un excavator.
Tereza a început imediat să țipe.
— Ce-ai făcut, nebuno? Ai chemat utilajul să ne dărâmi casa?
— Nu am comandat eu niciun excavator.
Din mașină a coborât domnul Radu Ionescu, avocatul meu.
Ne-a salutat, apoi a discutat câteva minute cu șeful echipei care adusese utilajul pentru amenajarea curții.
Când s-a întors, mi-a explicat:
— Lucrările de amenajare au fost suspendate deocamdată. Le-am comunicat muncitorilor că există un litigiu privind dreptul de a construi aici. Pentru restul situației trebuie să verificăm documentele și să folosim procedurile legale.
Alexandru a pufnit.
— Nu puteți opri totul doar pentru că soția mea s-a supărat!
Avocatul a deschis mapa pe care o adusese.
— Domnule Alexandru, haideți să începem cu un lucru simplu.
A scos un extras de carte funciară.
— Proprietara terenului este doamna Mariana. Nu dumneavoastră, nu mama dumneavoastră și nici sora dumneavoastră.
Tereza și-a încrucișat brațele.
— Avem acordul ei!
— Atunci vă rog să-mi arătați documentul.
Alexandru i-a întins dosarul.
Domnul Ionescu a răsfoit actele, apoi s-a oprit la declarația care mă îngrozise.
— Mariana, recunoști această semnătură?
— Nu. N-am semnat niciodată așa ceva.
Avocatul a fotografiat documentul.
— În cazul acesta, trebuie verificată autenticitatea înscrisului și dacă a fost folosit pentru obținerea autorizației de construire.
Florentina a început să plângă.
— Dar eu am cumpărat deja mobilă! Unde să mă duc?
Am privit-o.
— Nu eu te-am pus în situația asta. Întreabă-i pe cei care ți-au promis o casă construită pe terenul altcuiva.
Pentru prima dată, Tereza nu a mai găsit nimic de spus.
În zilele următoare, avocatul a solicitat documentele depuse la primărie.
Am aflat că pentru construcție fusese emisă o autorizație pe baza unui dosar în care apărea o declarație de acord atribuită mie.
Semnătura era aceeași pe care o văzusem în dosarul lui Alexandru.
Am depus plângere și am cerut verificarea documentelor.
Nu s-a rezolvat nimic peste noapte. Au urmat declarații, verificări și o expertiză a semnăturii.
Între timp, avocatul a început demersurile necesare pentru a împiedica folosirea construcției fără clarificarea drepturilor asupra ei.
Dar adevărata lovitură a venit câteva zile mai târziu.
Verificam extrasele contului nostru comun când am descoperit mai multe transferuri făcute în ultimele luni.
Sume de cinci mii, opt mii și zece mii de lei.
Toate către persoane sau firme care aveau legătură cu lucrările.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Alexandru nu doar că știa despre construcție.
Folosise și bani din economiile noastre.
În seara aceea l-am așteptat în bucătărie.
Când a intrat, i-am pus extrasele pe masă.
— Ce sunt transferurile astea?
S-a uitat la ele și a oftat.
— Mariana, te rog…
— Din banii noștri ai plătit casa surorii tale?
— Mama nu avea suficienți bani. Am ajutat-o.
— Fără să-mi spui?
— Știam că n-ai fi fost de acord.
Am rămas nemișcată.
— Deci ai luat bani din economiile noastre ca să construiești pe terenul meu o casă pe care voiai apoi să mă obligi s-o donez?
Alexandru a ridicat vocea.
— Nu mai prezenta totul ca pe o crimă! Florentina este sora mea!
— Și eu sunt soția ta!
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Mariana, casa este deja acolo. Nu putem schimba ce s-a întâmplat. Semnează actele și terminăm.
L-am privit fără să clipesc.
— Tu chiar nu înțelegi, Alexandru? Nu este vorba doar despre teren. Ai știut luni întregi că mama ta construiește acolo. Ai folosit economiile noastre. Și ai venit cu documente pregătite ca să mă obligi să cedez.
Și-a frecat fruntea.
— Am crezut că, după ce vezi casa, o să înțelegi că nu mai are rost să te împotrivești.
Am simțit o durere mai mare decât în ziua în care descoperisem construcția.
— Deci ai contat pe faptul că voi ceda. Nu pe faptul că voi fi de acord.
N-a răspuns.
Atunci am înțeles că nu mai aveam ce salva.
— Alexandru, vreau să divorțăm.
M-a privit de parcă nu înțelesese.
— Pentru un teren?
— Nu. Pentru șapte ani în care am crezut că ești omul în care pot avea încredere.
A doua zi și-a strâns lucrurile și s-a mutat la mama lui.
După câteva săptămâni, rezultatul expertizei a confirmat că semnătura de pe declarație nu fusese executată de mine.
Când avocatul mi-a comunicat concluzia, am început să plâng.
Nu de bucurie.
Ci pentru că aveam, în sfârșit, confirmarea că nu îmi imaginasem nimic.
Documentul folosit pentru a justifica lucrările nu fusese semnat de mine.
În cursul verificărilor, Alexandru a recunoscut că participase la pregătirea dosarului și că știa foarte bine că nu îmi dădusem acordul.
Nu am mai vrut să-l văd.
Procedurile privind construcția au continuat câteva luni.
Avocatul mi-a explicat că situația nu era simplă. Exista o casă ridicată pe terenul meu, investiții făcute de alte persoane și documente a căror legalitate trebuia verificată.
Nu puteam să chem un excavator și să dărâm totul doar fiindcă aveam dreptate.
Dar nici familia lui Alexandru nu putea să mă oblige să donez terenul.
În cele din urmă, prin avocați, am ajuns la o înțelegere consemnată legal.
Tereza și Florentina au renunțat la orice pretenție asupra terenului și au acceptat să suporte cheltuielile necesare pentru clarificarea și regularizarea situației construcției.
După consultarea unui expert tehnic și verificarea documentelor, am hotărât să păstrez casa, cu condiția rezolvării tuturor problemelor juridice și administrative.
Nu era locuința pe care o visasem.
Nu eu îi alesesem proiectul.
Nu eu hotărâsem unde să fie ferestrele sau cum să arate camerele.
Dar era construită pe pământul tatălui meu.
Și, după toate lunile acelea, terenul rămăsese al meu.
Într-o după-amiază, după finalizarea actelor, am mers singură acolo.
Poarta veche de fier era încă la locul ei.
Am deschis-o încet.
În curte mai rămăseseră doi dintre pomii fructiferi pe care îi îngrijise tata.
M-am apropiat de cel mai bătrân și am pus palma pe scoarța lui.
Mi-am amintit de ziua în care tata îmi spusese:
— Într-o zi o să-ți construiești aici căsuța ta, fata tatei.
Am privit spre casa albă.
Nu era căsuța pe care mi-o imaginasem.
Dar pentru prima dată simțeam că pot hotărî singură ce voi face cu ea.
Câteva luni mai târziu, divorțul meu a fost finalizat.
Alexandru nu m-a mai căutat. Tereza și Florentina au încetat să-mi trimită mesaje după încheierea înțelegerii.
În primăvara următoare am început să amenajez curtea.
Am plantat flori lângă poartă.
Am curățat pomii.
Și am pus o bancă sub cel mai bătrân dintre ei.
Într-o duminică dimineață, m-am așezat acolo cu o ceașcă de cafea.
Priveam casa și mă gândeam la tata.
La mâinile lui muncite.
La economiile strânse ani întregi.
Și la felul în care îmi spusese să nu las pe nimeni să hotărască în locul meu.
— Am avut grijă de pământul tău, tată, am șoptit.
Vântul mișca ușor crengile de deasupra mea.
Nu știam dacă voi locui vreodată în casa aceea sau dacă voi alege să o folosesc altfel.
Dar știam că, de acum înainte, decizia îmi aparținea.
Soacra mea îmi ceruse terenul pentru câteva rațe.
Soțul meu încercase să mă oblige să-l dau surorii lui.
Și amândoi crezuseră că, dacă vor construi o casă suficient de mare, eu voi fi prea speriată ca să mă împotrivesc.
Dar uitaseră un lucru.
Un om care te iubește nu îți ia ceea ce ai mai de preț, sperând că vei fi prea slab ca să spui nu.
Iar uneori, ca să păstrezi ultimul dar primit de la părintele tău, trebuie să ai curajul să te desparți de oamenii care pretindeau că îți sunt familie.