Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tu chiar nu ai pic de rușine?! a repetat Elena, lovind masa cu palma. Fiul meu muncește de dimineața până seara, iar tu refuzi să-i pregătești cina?
Am privit-o fără să mă mișc.
— Și eu muncesc, doamnă Elena. Diferența este că salariul meu plătește casa în care locuim, iar salariul lui Vlad ajunge la dumneavoastră.
Vlad a făcut un pas spre mine.
— Adriana, nu este momentul să discutăm despre bani.
— Atunci când este momentul? Când vine rata? Când trebuie cumpărată mâncare? Sau când îmi spui că mama ta consideră că nu gătesc suficient?
Elena a pufnit.
— Banii lui sunt în siguranță la mine! Îi pun deoparte pentru viitorul lui.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Pentru viitorul lui? Dar prezentul nostru cine îl plătește?
— Nu te mai victimiza! a izbucnit ea. Ai salariu bun. Ce mare lucru că achiți niște facturi?
Am deschis sertarul în care păstram documentele și am scos un dosar.
— Atunci haideți să vedem cât de mici sunt cheltuielile acestea.
Vlad s-a încruntat.
— Ce-i cu dosarul?
— Sunt contabilă, Vlad. Credeai că nu țin evidența banilor?
Am așezat pe masă extrasele bancare și facturile din ultimele șase luni.
— Rata apartamentului, întreținerea, gazele, curentul, cumpărăturile și reparațiile. Aproape totul a fost plătit din salariul meu.
Am întors o pagină.
— În ultimele șase luni am acoperit peste zece mii de lei care ar fi trebuit să reprezinte contribuția ta.
Elena a privit documentele cu dispreț.
— Așa ai ajuns? Să-i numeri bărbatului fiecare leu?
— Nu. Am ajuns să număr fiecare leu fiindcă altfel riscăm să nu mai putem plăti creditul.
Vlad a tras un scaun.
— Mama economisește pentru noi.
— Atunci arată-mi economiile.
S-a uitat surprins la mine.
— Ce?
— Câți bani ai strâns în contul mamei tale? Știi măcar suma?
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Nu exact, a recunoscut.
M-am întors spre Elena.
— Dumneavoastră știți?
Soacra și-a strâns poșeta.
— Nu sunt obligată să-ți dau socoteală!
— Nu vă cer socoteală pentru pensia dumneavoastră. Vă întreb despre salariul soțului meu, pe care spuneți că îl economisiți.
Elena s-a ridicat.
— Vlad, eu plec! Nu stau aici să fiu interogată!
Dar soțul meu a oprit-o.
— Mamă, stai puțin. Câți bani am strâns?
Elena a clipit.
— Ce importanță are acum?
— Are. Îți trimit aproape tot salariul de luni întregi. Vreau să știu cât am economisit.
— Am avut și eu cheltuieli! a izbucnit ea. Am plătit niște reparații, am cumpărat lucruri pentru casă. Nu puteam să las banii să stea degeaba!
Vlad a rămas nemișcat.
— Ai folosit banii mei?
— Sunt mama ta! Nu un contabil străin!
Am închis dosarul.
— Exact. Și tocmai pentru că este mama ta, ai avut încredere fără să întrebi. În schimb, mie mi-ai cerut să justific fiecare cumpărătură.
Vlad s-a uitat la Elena.
— Vreau să-mi spui cât a rămas.
— Discutăm mâine, a răspuns ea, îndreptându-se spre ușă.
De data aceasta nu am oprit-o.
După plecarea ei, Vlad s-a întors spre mine.
— Adriana, îmi pare rău pentru seara asta.
Am privit tortul mic de pe masă.
Era ziua mea de naștere și, în loc să sărbătorim, ajunsesem să discutăm despre banii pe care îi trimitea mamei lui.
— Nu este vorba doar despre seara asta, Vlad. Este vorba despre toate lunile în care am muncit pentru doi, iar tu ai considerat că este normal.
— O să vorbesc cu mama.
— Nu mai este suficient.
— Ce vrei să fac?
— Vreau să contribui la cheltuielile casei. Să-ți asumi partea ta de muncă. Și să încetezi să mă tratezi ca pe o menajeră care trebuie să-ți fie recunoscătoare.
Vlad a oftat.
— Nu pot să schimb totul peste noapte.
— Ai avut luni întregi, Vlad. Și de fiecare dată când ți-am cerut ajutorul, mi-ai promis că te schimbi.
În noaptea aceea am dormit separat.
Dimineața am plecat devreme și am avut o consultație cu un avocat. Voiam să înțeleg ce opțiuni aveam în privința divorțului, a creditului și a apartamentului cumpărat împreună.
Nu aveam de gând să iau decizii financiare importante fără să cunosc consecințele.
Când m-am întors, Vlad mă aștepta în sufragerie.
— Am vorbit cu mama.
— Și?
— Nu mai are toți banii. A cheltuit o parte pentru renovarea apartamentului ei și a împrumutat-o pe o rudă.
Am rămas tăcută.
— Mi-a promis că îmi va da restul înapoi.
— Și tu ce ai hotărât?
Vlad a privit în podea.
— O să-mi păstrez salariul de acum înainte. Dar mama spune că tu ai provocat toată situația.
Am simțit că îmi pierd ultima urmă de speranță.
— Și tu ce crezi?
— Cred că puteai să vorbești mai frumos cu ea.
Atunci am înțeles.
Chiar și după ce aflase că mama lui cheltuise banii, tot eu eram problema.
— Vlad, vreau să divorțăm.
A ridicat brusc capul.
— Pentru niște bani?
— Nu. Pentru că am încetat să mai fiu partenera ta. Am devenit omul care îți plătește cheltuielile, îți gătește și îți suportă reproșurile.
— Exagerezi!
— Atunci spune-mi când ai pregătit ultima dată cina fără să-ți cer eu. Sau când ai achitat rata din salariul tău.
N-a răspuns.
— Nu mai pot continua așa.
În săptămâna următoare, Vlad s-a mutat la Elena.
La început a crezut că mă voi răzgândi. Îmi trimitea mesaje în care spunea că distrug căsnicia și că nu voi găsi un bărbat care să mă iubească precum el.
Nu i-am răspuns la reproșuri. Am continuat demersurile legale și am păstrat toate documentele privind contribuțiile noastre financiare.
După aproape două săptămâni, Vlad m-a sunat.
— Adriana, putem vorbi?
— Despre divorț?
— Și despre asta. Dar mai întâi vreau să-ți spun ceva.
Vocea îi suna obosită.
— Mama mi-a spus că, dacă locuiesc la ea, trebuie să contribui la întreținere și cumpărături.
Am rămas tăcută.
— Și nu mai gătește în fiecare seară. Spune că este obosită.
— Vlad, mama ta are dreptul să fie obosită.
— Știu. Dar acum înțeleg ce îmi spuneai tu.
Am închis ochii.
— Mă bucur că ai înțeles. Dar asta nu schimbă ce s-a întâmplat între noi.
— Nu putem încerca din nou?
— Am încercat ani întregi. Tu ai început să asculți abia când nu a mai avut cine să-ți pregătească totul.
Au urmat luni de discuții prin avocați. Apartamentul și creditul au trebuit analizate separat, iar până la stabilirea unei soluții am continuat să respect obligațiile de plată, păstrând evidența sumelor achitate.
În cele din urmă, am ajuns la o înțelegere privind despărțirea și situația locuinței. Nu a fost simplu și nici rapid, dar am refuzat să accept promisiuni verbale în locul unor documente clare.
Divorțul s-a finalizat fără să mai încercăm o împăcare.
În prima seară în care am rămas singură, am ajuns acasă după o zi lungă la serviciu.
Am deschis frigiderul.
Aveam câteva legume, brânză și ouă.
Mi-am pregătit o omletă și m-am așezat la masă.
Nimeni nu m-a întrebat de ce nu făcusem ciorbă.
Nimeni nu mi-a reproșat că nu era casa perfect curată.
Nimeni nu mi-a spus ce crede mama lui despre felul în care îmi administrez banii.
Am mâncat în liniște.
Și mi-am amintit de seara zilei mele de naștere, când îmi scosesem șorțul și îi spusesem lui Vlad că, dacă salariul lui ajunge la mama sa, atunci ea poate să-i pregătească și cina.
Nu acea propoziție ne distrusese căsnicia.
Ci toate lunile în care eu fusesem singura persoană care se comportase ca și cum aveam o familie de întreținut.
Nu regret că am cerut să împărțim responsabilitățile.
Regret doar că am așteptat atât de mult până să înțeleg că o căsnicie nu poate fi ținută în picioare de un singur om.