Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Unsprezece mii o sută de lei?! Ai înnebunit, Andreea?
Mihai privea foaia din dosarul albastru, cu fața înroșită de furie.
— Nu, Mihai. Am făcut exact ce ai făcut tu. Am calculat cât valorează munca mamei în cele treizeci de zile petrecute aici.
Am întors documentul spre el.
— Îngrijirea Emmei, 240 de ore, la 30 de lei pe oră: 7.200 de lei. Pregătirea meselor: 1.800 de lei. Curățenie și spălat haine: 1.200 de lei. Plimbări și supraveghere suplimentară, fără să numărăm de două ori aceleași ore: 900 de lei.
Mihai a lovit masa cu palma.
— Ce prostie! Mama ta a venit să-și vadă nepoata, nu să lucreze pentru noi!
— Exact! Și totuși, tu i-ai cerut chirie de parcă ar fi venit în concediu!
Maria stătea lângă valiză, cu portofelul încă deschis.
— Andreea, mamă, lasă. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
M-am apropiat de ea.
— Pune banii la loc, te rog. Nu ai să plătești niciun leu.
Mihai a pufnit.
— Eu muncesc toată ziua ca să întrețin casa asta!
— Și eu ce fac, Mihai? Stau degeaba? Cine se trezește noaptea când plânge Emma? Cine o hrănește, o schimbă și o liniștește? Cine a făcut toate astea când eu abia mă mai țineam pe picioare?
Nu mi-a răspuns.
— Mama, Mihai. Mama mea de șaptezeci și trei de ani, pe care o dor genunchii când urcă scările!
Am închis dosarul.
— Calculul acesta nu este o datorie legală. Mama nu ne-a cerut niciodată bani. Dar nici tu nu ai stabilit cu ea vreo chirie înainte să vină. Ai așteptat ziua plecării ca să-i întinzi o factură inventată.
Soțul meu și-a încrucișat brațele.
— Cheltuielile sunt reale!
— Atunci hai să vorbim despre cheltuieli reale.
Am scos a doua foaie din dosar.
Era un extras al contului nostru comun.
— Două cine la restaurant. Un weekend la un hotel de patru stele. Și 3.800 de lei cheltuiți la un magazin de electronice. Toate în ultima lună.
Mihai a încremenit.
— Mi-ai verificat cheltuielile?
— Sunt cheltuieli din contul nostru comun. Despre care nu mi-ai spus nimic.
— Sunt banii mei! Eu aduc cei mai mulți bani în casă!
— Și asta îți dă dreptul să cheltuiești mii de lei fără să discutăm, dar mama trebuie să plătească o mie de lei pentru apa și curentul consumate cât ne-a ajutat?
Mihai a aruncat dosarul pe canapea.
— Nu am de gând să dau explicații pentru fiecare leu!
— Atunci nu-i cere nici mamei să justifice fiecare pahar de apă.
S-a lăsat liniștea.
Am observat că mama plângea.
Nu făcea zgomot. Își ștergea discret obrajii cu colțul batistei.
— Mamă, de ce plângi?
A încercat să zâmbească.
— Pentru că nu vreau să fiu o povară, fata mea. Am crezut că vă ajut, nu că vă încurc.
Am îmbrățișat-o.
— Tu ești motivul pentru care am reușit să trec peste luna asta. Fără tine nu știu cum m-aș fi descurcat.
Mihai privea în podea.
Atunci mama și-a deschis din nou geanta.
— Eu voiam să vă dau ceva înainte să plec.
A scos un plic alb.
Pe el scria, cu litere tremurate: „Pentru Emma, de la bunica”.
Mi l-a întins.
Înăuntru erau zece mii de lei și o scrisoare.
Am început să citesc cu voce tare.
„Draga mea Andreea, am pus deoparte acești bani din pensie și din economiile mele. Știu cât de greu este începutul cu un copil și vreau să aveți ceva pentru Emma. Nu vreau nimic în schimb. Vreau doar să știu că sunteți bine și că fetița mea este fericită. Cu drag, mama.”
Nu am mai putut continua.
Mama venise să gătească, să spele, să mă ajute cu fetița și să doarmă puțin, deși era bătrână și o dureau picioarele.
Iar acum aflam că pregătise și un cadou din economiile ei.
Mihai a luat scrisoarea.
A citit-o în tăcere.
— Doamnă Maria, eu… n-am știut.
Mama l-a privit.
— Nu trebuia să știi, dragul meu. Banii erau pentru Emma.
Soțul meu s-a așezat pe scaun.
— Am crezut că, dacă stă cineva o lună în plus, trebuie să contribuie la cheltuieli.
— Mihai, am spus, mama a contribuit în fiecare zi. Doar că munca ei nu apărea în contul bancar.
Am arătat spre foaia lui.
— Ai văzut în ea o cheltuială. N-ai văzut omul care ne-a ajutat.
A luat factura de pe masă.
A rupt-o în două, apoi în bucăți mai mici.
— Îmi pare rău, doamnă Maria. Nu trebuia să vă cer banii.
Mama a răspuns încet:
— Nu cei cinci mii de lei m-au durut, Mihai. M-a durut că ai crezut că am venit aici ca să profit de voi.
Soțul meu și-a coborât capul.
— Aveți dreptate.
— Și mai este ceva, am intervenit. Vreau să discutăm serios despre cheltuielile din contul comun și despre felul în care împărțim îngrijirea Emmei. Nu vreau doar scuze pentru dimineața asta.
Mihai a încuviințat.
— O să discutăm.
În clipa aceea a sunat șoferul taxiului.
Am luat valiza mamei și am condus-o până la mașină.
Înainte să urce, i-am întins plicul.
— Mamă, sunt economiile tale. Nu vreau să rămâi fără bani pentru medicamente și pentru tine.
— Am păstrat destui, fata mea. Aceștia sunt pentru Emma.
Am stabilit să punem suma într-un cont de economii pentru fetiță, după ce mama m-a asigurat că își păstrase rezerva necesară.
Am îmbrățișat-o strâns.
— Data viitoare vii doar să te bucuri de nepoată. Nu mai gătești și nu mai faci curățenie.
Mama a râs.
— Vedem noi, fata mea!
După plecarea taxiului, am intrat în casă.
Mihai mă aștepta în bucătărie.
— Andreea, putem vorbi?
M-am așezat în fața lui.
— Te ascult.
— Nu mi-am dat seama cât de mult te-a ajutat mama ta.
— Pentru că nu ai fost aici să vezi. Și pentru că ai considerat că, dacă nu câștigăm bani dintr-o activitate, înseamnă că nu valorează nimic.
A rămas tăcut.
— Eu muncesc mult, a spus în cele din urmă.
— Știu. Dar și eu muncesc, Mihai. Doar că munca mea începe dimineața, continuă noaptea și nu are salariu.
Am discutat atunci mai mult decât în ultimele săptămâni.
Mihai mi-a explicat că weekendul la hotel fusese o deplasare personală, iar electronicele le cumpărase fără să mă consulte. A recunoscut că folosise contul comun ca și cum ar fi fost numai al lui.
Am stabilit că, de atunci înainte, cheltuielile importante urmau să fie discutate împreună.
Dar cel mai mult am insistat asupra Emmei.
— Nu mai vreau să mă întrebi cu ce mă poți ajuta, i-am spus. Emma este și copilul tău. Nu mă ajuți pe mine când ai grijă de ea. Îți îndeplinești responsabilitatea de tată.
Mihai a încuviințat.
Am stabilit că, după serviciu, va prelua îngrijirea fetiței pentru ca eu să pot dormi sau să mă ocup de mine. În weekend urma să participe la treburile casei și la îngrijirea copilului.
Nu s-a schimbat totul imediat.
Au fost seri în care a venit obosit și a uitat ce promisese. Dar nu am mai acceptat ca oboseala lui să conteze, iar a mea să fie ignorată.
Treptat, Mihai a început să înțeleagă.
Trei luni mai târziu, mama a venit din nou în vizită.
De data aceasta, Mihai a mers personal să o ia de la gară.
Când au intrat în casă, mama ținea un buchet de flori.
— Ce frumoase sunt! am spus.
A zâmbit.
— Mi le-a cumpărat Mihai.
Soțul meu a lăsat valiza lângă ușă.
— Și i-am spus că de data aceasta nu are voie să facă nimic prin casă.
Mama a început să râdă.
— Măcar niște clătite pentru nepoata mea, când o mai crește!
— Numai dacă mă lăsați pe mine să spăl vasele, a răspuns Mihai.
Am privit-o pe mama și am simțit o bucurie pe care nu o mai simțisem de mult.
Nu pentru flori sau pentru gluma despre vase.
Ci pentru că femeia care plecase cu lacrimi în ochi era primită acum cu respect.
În seara aceea, după ce mama s-a retras în camera de oaspeți, Mihai s-a așezat lângă mine.
— Știi, încă mă gândesc la factura aceea de unsprezece mii de lei.
Am zâmbit.
— De ce?
— Pentru că mi-am dat seama că n-aș putea plăti niciodată tot ce a făcut mama ta pentru noi.
— Nu despre bani era vorba, Mihai.
Mi-a strâns mâna.
— Știu. Tocmai asta am înțeles.
Am privit spre pătuțul în care dormea Emma.
Mama nu venise în casa noastră pentru cazare gratuită. Venise pentru că își iubea fiica și nepoata.
Iar Mihai, care îi ceruse cinci mii de lei pentru o lună de curent și chirie, învățase că grija unui om nu se măsoară în facturi.
Uneori, cea mai mare datorie pe care o avem față de cei care ne ajută nu este una financiară.
Este să nu-i facem niciodată să regrete că ne-au fost alături.