Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Veronica a simțit că i se înmoaie genunchii. S-a sprijinit de spătarul scaunului și l-a privit pe bărbatul din fața ei, încercând să regăsească în chipul lui băiatul pe care îl alungase cu unsprezece ani în urmă.
— Eduard? Tu ești? Doamne, aproape că nu te-am recunoscut!
— Eu sunt, mamă. La mulți ani!
El i-a întins un buchet de flori. Veronica l-a primit mecanic, fără să-și desprindă ochii de la el.
— Ea este Elena, soția mea. Iar acesta este Ștefan, băiatul nostru.
Copilul s-a apropiat timid.
— La mulți ani, bunico!
Veronica a rămas cu buchetul în brațe. Era prima dată când își vedea nepotul. Opt ani trecuseră fără să-i cunoască măcar chipul.
Radu s-a ridicat de la masă și i-a întins mâna fratelui său.
— Eduard, ce surpriză! Cu ce te ocupi acum? Tot în calculatoare lucrezi?
— Da. Eu și Elena avem o firmă de software în București. Lucrăm cu mai multe companii din țară și din străinătate.
— Adică firma voastră? a întrebat Veronica.
— A noastră. Am pornit-o acum șapte ani. La început eram doar noi doi, iar astăzi avem douăzeci și patru de angajați.
Adrian, soțul Veronicăi, și-a lăsat paharul pe masă.
— Bravo, băiete! Nu știam că ai reușit să construiești ceva atât de frumos.
Eduard a zâmbit.
— Nici n-ați avut de unde să știți. Nu prea am mai vorbit în ultimii ani.
Veronica și-a coborât privirea. Câteva rude se uitau curioase spre ei. Femeia care le povestise ani întregi că fiul ei cel mare nu era în stare de nimic nu mai știa ce să spună.
— Dar Elena? a întrebat Radu. Și ea lucrează la firmă?
— Elena conduce partea de relații cu clienții și organizarea proiectelor. Fără ea, n-am fi ajuns aici.
Veronica a privit-o pe nora pe care o numise cândva o fată fără viitor.
— Tu ai învățat toate lucrurile astea?
— Am învățat împreună, doamnă Veronica. Seara, după serviciu, lucram amândoi până târziu. Au fost ani în care nu știam dacă vom putea plăti chiria luna următoare.
— Și n-ați cerut ajutor nimănui?
Eduard a privit-o liniștit.
— Am cerut o dată, mamă. Îți amintești ce s-a întâmplat.
La masă s-a făcut tăcere.
Veronica și-a amintit duminica aceea. Eduard și Elena stăteau în hol, cu ochii în pământ, iar ea le striga că nu vor realiza nimic.
— Eram supărată atunci, a murmurat.
— Știu. Dar eu n-am plecat pentru că nu mi-ai dat bani. Erau banii tăi și aveai dreptul să ne refuzi. Am plecat pentru că ne-ai umilit în fața tuturor și mi-ai spus să nu mă mai întorc.
Veronica a încercat să răspundă, dar nu și-a găsit cuvintele.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? a continuat Eduard. Că nu m-ai întrebat niciodată dacă suntem bine. Nici când s-a născut Ștefan. Nici când am început firma. Nici măcar de Crăciun.
— Dar nici tu nu m-ai sunat!
— Așa este. Pentru că ultima dată când am venit la tine mi-ai spus că sunt o rușine pentru familie. Și n-am mai vrut să-mi pun soția în situația aceea.
Elena i-a atins ușor brațul. Eduard s-a întors spre ea și a zâmbit, apoi s-a așezat la masă împreună cu băiețelul.
Petrecerea a continuat, dar Veronica nu se mai putea concentra. Îl privea pe Ștefan povestind despre școală, pe Elena vorbind firesc cu invitații și pe Eduard răspunzând calm întrebărilor.
La un moment dat, o prietenă mai veche s-a apropiat de ea.
— Veronica, nu spuneai tu că băiatul cel mare nu se va descurca niciodată?
Veronica a strâns buchetul de flori.
— Am greșit, a răspuns încet.
Radu, care auzise discuția, a intervenit:
— Mamă, acum nu trebuie să-l ridicăm pe Eduard în slăvi doar pentru că are o firmă. Și eu muncesc.
Eduard s-a întors spre el.
— Radu, nu am venit să mă compar cu tine. Niciodată n-am vrut să-ți iau locul în familie.
— Atunci de ce ai apărut tocmai acum?
— Pentru că mama m-a invitat. Și pentru că Elena mi-a spus că poate merită să încercăm să vorbim după atâția ani.
Veronica a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi. Ea îl invitase din răutate, iar el venise sperând că poate exista o împăcare.
— Eduard, a spus, putem vorbi puțin, doar noi doi?
Au ieșit pe terasa restaurantului. Din salon se auzeau muzica și vocile invitaților.
— Vreau să te întreb ceva, a început Veronica. Tu chiar nu mă mai urăști?
Eduard a rămas câteva clipe tăcut.
— Nu te urăsc, mamă. Dar nici nu pot să mă prefac că n-au existat acești unsprezece ani.
— Eu am crezut că vei ajunge ca tatăl tău. M-am temut că o să te întrețin toată viața.
— Dar eu nu eram tata. Eram copilul tău. Și aveam nevoie să mă vezi așa cum eram, nu așa cum te temeai că voi deveni.
Veronica a început să plângă.
— Te-am invitat astăzi pentru că voiam să văd dacă ai reușit ceva. Credeam că o să vii rușinat și că o să-mi dai dreptate.
Eduard a privit-o îndelung.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Dar să știi că, dacă firma noastră ar fi dat faliment și eu aș fi venit într-un costum ieftin, tot fiul tău aș fi fost.
Veronica și-a acoperit fața cu mâinile. Atunci a înțeles cât de nedrept îl judecase.
— Iartă-mă, Eduard. Nu pentru că ai reușit. Ci pentru că te-am făcut să crezi că trebuie să reușești ca să meriți dragostea mea.
Fiul ei a respirat adânc.
— Putem încerca să ne cunoaștem din nou. Dar încet. Elena și Ștefan sunt familia mea și nu voi accepta să fie jigniți.
— Înțeleg, a șoptit Veronica.
Când s-au întors în salon, Elena îl ajuta pe Ștefan să-și îmbrace sacoul. Era târziu și copilul obosise.
Veronica s-a apropiat de băiețel.
— Ștefan, poate într-o zi vii să-mi arăți și mie desenele tale?
Copilul s-a uitat spre părinți. Eduard i-a zâmbit.
— Dacă mama și tata sunt de acord, vin, a răspuns băiatul.
Veronica a încuviințat. Pentru prima dată, nu ea era cea care hotăra totul.
La plecare, Eduard i-a întins un plic mic. Înăuntru era o fotografie cu el, Elena și Ștefan, făcută într-o vacanță la mare.
— La mulți ani, mamă. M-am gândit că poate vrei să ai o fotografie cu noi.
Veronica a strâns-o la piept.
— Mulțumesc, băiatul meu.
După ce au plecat, Adrian s-a apropiat de soția lui.
— Ești bine?
— Nu știu, Adrian. Unsprezece ani am crezut că îl pedepsesc pentru că nu m-a ascultat. Astăzi am aflat că singura pedepsită am fost eu. N-am fost la nunta lor, n-am văzut când s-a născut copilul și nici nu știam ce fel de om a devenit.
Adrian i-a pus mâna pe umăr.
— Nu poți recupera anii aceștia. Dar poate poți avea grijă de cei care urmează.
Veronica a privit fotografia. Nu știa dacă Eduard avea s-o ierte vreodată pe deplin și nici dacă Ștefan o va considera bunica lui.
Dar pentru prima dată după unsprezece ani, avea o posibilitate reală să se apropie de fiul pe care îl alungase.
Și înțelesese ceva ce ar fi trebuit să știe cu mult înainte de aniversarea ei: un copil nu trebuie să devină bogat sau important ca să merite dragostea mamei sale.