Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamna Pavel nu a așteptat răspunsul Elisabetei. După câteva secunde, a continuat: „Contractul acela este important. Eu am plătit un avans considerabil pentru rochia mea, dar nu despre asta vreau să vorbim. Am aflat ceva despre atelierul dumneavoastră și cred că trebuie să știți înainte să semnați sau să acceptați orice.”
Elisabeta s-a ridicat de la masă. A deschis sertarul în care păstra documentele vechi ale atelierului și a scos un dosar albastru. În el se aflau contractele cu primii clienți, facturile pentru mașinile de cusut și actele pe care le semnase împreună cu soțul ei atunci când deschiseseră afacerea.
— Am copia contractului, a răspuns ea. Dar nu înțeleg ce s-a întâmplat.
— Atunci vă rog să veniți mâine dimineață la atelier. Voi fi acolo la ora nouă. Și, dacă puteți, aduceți toate actele pe care le aveți de la începutul afacerii.
În noaptea aceea, Elisabeta aproape că nu a dormit. Își amintea fiecare etapă a muncii ei: prima rochie de mireasă, primele comenzi pentru un magazin local, anii în care ea și soțul ei puneau deoparte fiecare leu pentru a cumpăra o mașină de cusut mai bună. Nu înțelegea cum ajunsese să fie tratată ca o străină în propriul atelier.
A doua zi, s-a îmbrăcat cu grijă și a plecat spre atelier. Când a ajuns, doamna Pavel o aștepta în fața ușii, alături de un bărbat care s-a prezentat drept consultant juridic al firmei sale.
— Am comandat mai multe uniforme pentru angajații mei de la atelierul dumneavoastră, a explicat clienta. Am lucrat direct cu dumneavoastră ani întregi și am păstrat contractele. Când am venit ieri, mi s-a spus că nu mai aveți nicio legătură cu afacerea.
Elisabeta a dat din cap.
— Așa mi s-a spus și mie.
Bărbatul a deschis o mapă și a scos câteva documente. În urma verificărilor făcute pentru comanda firmei, descoperise că datele de identificare ale atelierului fuseseră schimbate în unele documente comerciale, deși actele pe care le aveau clienții indicau alte informații. Mai mult, existau facturi pentru comenzi încasate, dar nefinalizate, iar câteva dintre termenele asumate fuseseră depășite.
— Nu pot să vă spun încă cine este responsabil pentru fiecare problemă, a precizat el. Dar situația trebuie verificată înainte să se mai semneze ceva.
Elisabeta a simțit că i se înmoaie genunchii. Nu știa nimic despre aceste schimbări. În ultimul an, Lavinia îi spusese că se ocupă de toate actele și că nu mai era nevoie ca ea să se implice în partea administrativă.
În acel moment, ușa atelierului s-a deschis. Lavinia a apărut cu o mapă sub braț. Când a văzut-o pe soacra ei alături de clientă și consultant, s-a oprit brusc.
— Ce se întâmplă aici? De ce ați intrat fără să mă anunțați?
— Am venit să clarificăm situația comenzilor, a răspuns doamna Pavel. Și să aflăm cine răspunde pentru contractele pe care le-am semnat.
Lavinia a încercat să zâmbească, spunând că totul era o neînțelegere și că atelierul trecea printr-o perioadă aglomerată. Dar consultantul i-a cerut documentele privind comenzile restante și evidența avansurilor încasate.
— Nu sunt obligată să vă arăt toate actele firmei, a răspuns ea iritată.
— Nu vă cerem informații personale, a spus bărbatul. Vrem să clarificăm contractele comerciale și obligațiile asumate față de clienți.
Elisabeta a privit-o pe nora ei. Pentru prima dată, Lavinia nu mai părea sigură pe ea.
— Mamă, nu ai de ce să fii aici, a spus aceasta, întorcându-se spre bătrână. Te rog să pleci și să nu te amesteci în lucruri pe care nu le mai înțelegi.
Elisabeta și-a îndreptat spatele.
— Am plecat ieri pentru că mi-ai spus că nu mai am dreptul să lucrez aici. Dar nu voi pleca din nou doar pentru că nu-ți convine cine pune întrebări.
În acel moment, Sorin a intrat în atelier. Lavinia îl sunase și îi spusese că mama lui venise să provoace un scandal. Bărbatul s-a uitat la documentele de pe masă, apoi la soția lui.
— Ce sunt toate acestea?
Consultantul i-a explicat că existau neconcordanțe între documentele comerciale și comenzile înregistrate. Sorin a cerut să vadă actele atelierului și a început să compare datele. După câteva minute, și-a dat seama că unele documente pe care le semnase cu luni în urmă nu corespundeau cu ceea ce îi fusese prezentat atunci.
— Lavinia, mi-ai spus că am actualizat doar evidențele și contractele cu furnizorii. De ce apar aici schimbări pe care nu le-am discutat?
— Pentru că trebuia să facem afacerea să meargă! a izbucnit ea. Mama ta se agăța de fiecare decizie și nu ne lăsa să conducem atelierul cum voiam noi.
— Faptul că voiai să conduci atelierul nu îți dădea dreptul să ascunzi documente sau să schimbi lucruri fără să-mi explici, a răspuns Sorin.
Elisabeta nu s-a bucurat să-și vadă fiul confruntându-și soția. Ar fi preferat ca totul să fie o simplă neînțelegere. Dar nu putea accepta ca ani întregi de muncă să fie șterși prin decizii pe care nu le cunoscuse.
Verificările au continuat în următoarele zile. Sorin a cerut ajutorul unui contabil independent și a suspendat semnarea unor noi contracte până când situația a fost clarificată. S-a constatat că atelierul avea obligații restante față de câțiva clienți, iar evidențele trebuiau corectate. Nu toate neregulile puteau fi atribuite unei singure persoane, dar era clar că deciziile fuseseră luate fără transparență.
În cele din urmă, Sorin a descoperit și un document pe care nu-l văzuse niciodată: o înțelegere semnată cu un furnizor, prin care o parte dintre echipamentele atelierului fuseseră oferite drept garanție pentru o datorie comercială. Semnătura lui apărea pe document, însă el a contestat că ar fi fost informat despre condițiile respective. A cerut verificarea autenticității și a împrejurărilor în care fusese semnat, fără să tragă concluzii înainte de finalizarea verificărilor.
Lavinia a fost nevoită să se retragă temporar din administrarea documentelor, iar contabilul a început să reconstruiască evidențele. Sorin i-a cerut mamei să revină în atelier, nu ca să rezolve problemele administrative, ci pentru a-și continua munca de croitoreasă, dacă ea mai dorea acest lucru.
Elisabeta s-a întors într-o dimineață, a luat foarfeca veche de pe masa de lucru și a terminat rochia doamnei Pavel. Când clienta a venit să o ridice, a privit cusăturile și a zâmbit.
— Exact așa cum am cerut-o. Mă bucur că v-am găsit aici.
Elisabeta a zâmbit pentru prima dată după multe zile. Nu se întorsese pentru a demonstra că avea dreptate sau pentru a-și pedepsi nora. Se întorsese fiindcă atelierul făcea parte din viața ei, iar munca ei încă avea valoare.
Sorin și-a cerut iertare pentru că o lăsase să plece umilită. I-a promis că nu va mai lua decizii despre viitorul ei fără să o asculte. Elisabeta nu i-a cerut să se despartă de soția lui, dar i-a spus că încrederea nu se repară doar cu promisiuni.
În lunile următoare, atelierul a început să-și rezolve obligațiile față de clienți, iar Sorin a reorganizat activitatea împreună cu angajații. Relația dintre Elisabeta și Lavinia a rămas rece, iar împăcarea nu a venit peste noapte. Totuși, nora nu a mai putut pretinde că soacra era o femeie inutilă, care nu înțelegea nimic din afacerea familiei.
Elisabeta a învățat că a-ți iubi copilul nu înseamnă să accepți orice nedreptate de dragul lui. Iar Sorin a înțeles că liniștea cumpărată prin tăcerea mamei sale nu era liniște adevărată.