Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina s-a oprit lângă masa mea și s-a uitat la scaunul de lângă mine, apoi spre soțul ei, care încerca să pară că nimic neobișnuit nu se întâmplase.
— Dragoș, de ce stă mama ta aici?
Fiul meu și-a îndreptat sacoul.
— Așa am organizat mesele. Nu e nicio problemă. Avem mulți invitați și trebuie să respectăm locurile stabilite.
— Dar masa părinților este acolo, lângă noi, a spus Cristina, arătând spre locurile ocupate de părinții ei. De ce mama ta nu stă cu noi?
Dragoș a oftat, iritat că discuția se purta în fața altora.
— Cristina, te rog, nu acum. Mama se simte bine aici. Nu-i place agitația și nici nu cunoaște prea multă lume.
Mi-am ridicat privirea spre el. Nu-mi venea să cred că inventa asemenea lucruri chiar în fața mea.
— Nu mi-ai spus că nu cunosc lumea, Dragoș. Mi-ai spus că nu vrei să te simți stânjenit din cauza mea.
Cristina a rămas nemișcată. Zâmbetul de pe chipul ei a dispărut, iar Viorica, aflată lângă mine, și-a încrucișat brațele.
— Cred că ar trebui să explici ce ai vrut să spui, i-a cerut mireasa.
— Nu trebuie să explic nimic. Mama a înțeles greșit. Este obosită și ia totul personal.
— Nu sunt obosită în asemenea măsură încât să nu înțeleg ce mi-ai spus, am răspuns. Nu vreau să vă stric nunta. Dacă acesta este locul pe care mi l-ai ales, voi sta aici. Dar nu-mi cere să mă prefac că nu mă doare.
Cristina s-a uitat la mine, apoi la rochia mea și la masa mică de lângă ușa bucătăriei. Pentru prima dată, părea să observe nu doar locul în care fusesem așezată, ci și felul în care soțul ei încerca să justifice totul.
— Ana, îmi pare rău, mi-a spus. Nu am știut că s-a întâmplat asta. Eu am cerut să stăm cu părinții noștri. Nu am cerut ca mama lui Dragoș să fie așezată separat.
— Nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru ceva ce n-ai făcut, i-am răspuns.
Viorica a făcut un pas înainte.
— Cristina, eu o cunosc pe Ana de foarte mulți ani. Știu cât a muncit ca să-și crească băiatul. Nu știu ce i-a spus Dragoș despre ea, dar știu că nu merită să fie ascunsă lângă bucătărie în ziua nunții propriului copil.
Dragoș s-a înroșit la față.
— Nu o ascunde nimeni! Este o masă ca toate celelalte. De ce trebuie să exagerați?
— Pentru că nu este o masă ca toate celelalte, a răspuns Cristina. Și pentru că tocmai ai spus că te rușinezi cu mama ta.
În jurul nostru, câțiva invitați începuseră să privească discret spre masa de lângă bucătărie. Dragoș a făcut un gest nervos spre soția lui.
— Nu vreau să discutăm asta în fața tuturor. Hai să mergem la masa noastră și să terminăm cu povestea asta.
— Nu, a spus Cristina. Mai întâi vreau să înțeleg de ce ai făcut asta.
Am simțit că nu mai puteam rămâne acolo. Nu-mi doream ca nunta să se transforme într-o ceartă din cauza mea. M-am ridicat și mi-am luat poșeta.
— Vă rog, nu vă certați din cauza mea. Am venit să-mi văd fiul căsătorindu-se, nu să vă stric ziua. Dacă plec, nu înseamnă că am ceva împotriva miresei. Dar nu pot să stau aici și să mă prefac că totul este în regulă.
Cristina m-a prins ușor de mână.
— Nu plecați, vă rog. Nu dumneavoastră trebuie să plecați.
Dragoș a privit-o uluit.
— Cristina, sunt invitații noștri. Nu putem schimba toate locurile acum.
— Nu schimb toate locurile. Îmi invit mama soacră la masa familiei, acolo unde trebuia să stea de la început.
Apoi s-a întors spre organizator și i-a cerut să oprească pentru câteva clipe muzica. Orchestra tocmai terminase o melodie, iar invitații au observat că mireasa se îndrepta spre masa părinților.
Cristina a luat un microfon, dar nu a început cu un discurs despre dragoste sau despre familie. A spus doar că înainte de a continua petrecerea trebuia să îndrepte o nedreptate.
— Astăzi am crezut că totul este pregătit așa cum am stabilit. Dar am aflat că mama soacră a fost așezată separat, fără ca eu să știu. Nu vreau ca nimeni din familia mea să creadă că respectul se acordă în funcție de haine, bani sau funcții.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu mă așteptasem ca o femeie pe care o cunoșteam de atât de puțin timp să vorbească astfel pentru mine.
Dragoș stătea lângă masa mirilor, cu maxilarul încordat. Nu părea emoționat, ci mai degrabă furios că pierduse controlul asupra situației.
— Mamă, vino, a spus el scurt. Hai să nu prelungim momentul.
Am privit spre el.
— Vin, dar nu pentru că mi-ai poruncit. Vin pentru că mireasa ta mi-a arătat respectul pe care ar fi trebuit să mi-l arăți tu.
M-am așezat lângă părinții Cristinei. Mama ei mi-a strâns mâna și mi-a spus că se bucura să mă aibă alături. Tatăl miresei a tras scaunul pentru mine, fără să facă din gestul lui un spectacol.
Petrecerea a continuat, însă între mine și Dragoș rămăsese o distanță pe care nimeni nu o putea acoperi cu muzică și fotografii. Nu mi-a cerut iertare în acea seară. A preferat să vorbească despre organizare, despre locuri și despre faptul că toată lumea exagerase.
După nuntă, am aflat de la Viorica că ea îi spusese Cristinei câteva lucruri despre anii în care îmi crescusem fiul. Nu inventase nimic și nici nu dezvăluise vreun secret. Îi povestise pur și simplu cum lucram până târziu, cum îi coseam hainele și cum refuzasem de multe ori să-mi cumpăr ceva pentru mine ca să-i pot plăti lui Dragoș studiile.
Cristina a venit să mă viziteze la câteva zile după întoarcerea din luna de miere. A stat cu mine la bucătărie, a băut o cafea și m-a întrebat dacă mă supărasem pe ea pentru ce se întâmplase.
— Nu, i-am spus. Nu tu m-ai așezat acolo. Dar mi-aș dori ca, de acum înainte, să nu fiu nevoită să-mi apăr locul în familia voastră.
Mi-a mărturisit că discuția cu Dragoș fusese dificilă și că el continua să creadă că eu ar fi trebuit să accept situația pentru a păstra aparențele. Cristina nu era dispusă să considere normal un asemenea comportament, dar nici nu pretindea că o singură ceartă avea să-l schimbe.
În lunile care au urmat, relația mea cu fiul meu a rămas rece. Ne-am văzut mai rar și am vorbit mai puțin. Nu am încercat să-l pedepsesc și nici nu i-am cerut să aleagă între mine și soția lui. I-am spus doar că sunt dispusă să ne apropiem din nou dacă mă va trata cu respect.
Într-o duminică, Dragoș a venit singur la mine. S-a așezat la masa din bucătărie, aceea la care își făcuse temele când era copil, și a privit mult timp spre mâinile mele.
— Mamă, m-am gândit la ce s-a întâmplat la nuntă, a spus el. Mi-a fost teamă că rudele Cristinei o să mă judece pentru familia din care vin. Am ajuns să mă port de parcă tu ai fi fost motivul pentru care trebuia să mă justific.
Nu i-am răspuns imediat.
— M-ai făcut să mă simt ca o străină la nunta propriului meu copil, i-am spus. Nu am nevoie să mă lauzi în fața tuturor și nici să-mi mulțumești pentru fiecare lucru pe care l-am făcut. Dar nu voi mai accepta să mă ascunzi ca să pari tu mai important.
Dragoș și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău, mamă. Nu pot schimba ce am făcut, dar vreau să încerc să repar lucrurile.
Nu l-am îmbrățișat imediat și nici nu i-am spus că uitasem totul. I-am spus că încrederea se reconstruiește în timp și că îmi doresc să văd schimbarea în felul în care se poartă, nu doar în cuvintele lui.
Am început să ne vizităm din nou, încet. Cristina a rămas apropiată de mine, iar Dragoș a învățat că respectul față de mama lui nu îl făcea mai puțin important în ochii celorlalți. Nu am devenit o familie perfectă, dar am putut să stăm la aceeași masă fără ca eu să mă întreb dacă prezența mea îl deranjează.
Într-o zi, când m-am pregătit să plec de la ei după prânz, Dragoș m-a condus până la ușă și mi-a luat geanta din mână.
— Data viitoare, mamă, stai mai mult. Vrem să vii duminică la masă.
Am zâmbit. Nu pentru că uitasem nunta, ci pentru că, în sfârșit, nu mai simțeam că trebuie să-mi câștig dreptul de a fi mama lui.