Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu am apucat să ies din bucătărie, că Matei a apărut în prag, ținând în mână o foaie colorată. Se uita când la mine, când la sacul de gunoi în care Bianca aruncase trenulețul.
— Mami, unde e trenul meu? Voiam să i-l arăt mâine doamnei învățătoare!
Bianca și-a dat ochii peste cap.
— Am aruncat jucăriile acelea vechi. Ai destule altele în cameră. Du-te și joacă-te cu ele!
Băiatul a rămas nemișcat. Apoi a privit spre mine.
— Bunicule, ai aruncat tu trenul?
Am simțit că mi se rupe sufletul.
— Nu, puiule. Bunicul nu l-a aruncat.
— Dar unde este? Am nevoie de el mâine. La școală trebuie să ducem ceva făcut de cineva din familie și să povestim cum a fost făcut. Eu am ales trenul tău. Le-am spus colegilor că bunicul meu știe să facă lucruri din lemn, fără să le cumpere din magazin.
Bianca a rămas cu brațele încrucișate.
— Matei, nu mai face atâta caz! Nu mergi la școală cu o jucărie stricată și prăfuită. O să alegem altceva.
— Dar eu îl vreau pe acela!
Răzvan s-a apropiat de fiul lui și a încercat să-l liniștească.
— Lasă, băiete. O să găsim noi ceva.
— Tu de ce nu-i spui mamei să nu mai arunce lucrurile bunicului? a întrebat Matei.
Nimeni nu a răspuns.
Am ieșit în curte și m-am așezat pe banca de lângă atelier. Nu mai aveam putere să mă cert. Înăuntru, îl auzeam pe Matei plângând, iar Bianca îi spunea să nu se mai comporte ca un copil răsfățat.
După câteva minute, băiatul a venit lângă mine. S-a așezat și și-a sprijinit capul de brațul meu.
— Bunicule, poți să-mi faci alt tren?
— Pot, puiule. Dar nu până mâine dimineață. Un tren ca acela trebuie lucrat cu răbdare.
— Atunci o să-i spun doamnei că nu l-am mai găsit.
Am privit spre atelier. Pe masa mea de lucru se aflau câteva bucăți de fag pe care le păstrasem pentru un proiect nou. Mă gândeam să încep o mică bibliotecă pentru Matei, dar nu mai știam dacă avea rost să continui să fac lucruri pentru o familie în care munca mea era tratată ca o rușine.
— Matei, tu să nu crezi că lemnul este ceva rușinos. Oamenii au nevoie de lucruri făcute bine, indiferent dacă sunt cumpărate dintr-un magazin sau lucrate într-un atelier mic.
Băiatul a dat din cap, apoi s-a întors în casă.
În seara aceea, Răzvan a venit la mine în atelier. S-a așezat pe un scaun și a rămas mult timp fără să spună nimic.
— Tată, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
Am continuat să așez câteva scule în sertar.
— Pentru ce anume îți pare rău, Răzvan? Că Bianca a aruncat jucăriile sau că ai stat și ai privit?
Fiul meu și-a coborât capul.
— Pentru amândouă. Am văzut ce a făcut și n-am spus nimic. Mi-am zis că nu merită să ne certăm pentru niște jucării.
— Pentru tine erau niște jucării. Pentru Matei erau lucruri făcute de bunicul lui. Pentru mine erau ore de muncă și bucuria de a-i oferi ceva cu mâinile mele.
Răzvan a privit spre masa de lucru, unde păstram câteva bucăți de lemn atent șlefuite.
— Știu, tată. Am greșit.
Nu i-am spus că totul era în regulă. Nu era. Dar l-am ascultat până la capăt, fără să-l alung.
A doua zi dimineață, Matei a venit în atelier înainte să plece la școală. Ținea în mână foaia colorată pe care o văzusem cu o zi înainte.
— Bunicule, doamna ne-a spus că putem aduce și o fotografie dacă nu mai avem obiectul. Putem face una cu tine și cu masa ta de lucru?
Am simțit că mi se luminează sufletul.
— Sigur că putem, puiule.
Ne-am așezat lângă bancul de lucru. Matei a ținut în brațe un mic vagon din lemn, pe care îl păstrasem într-un sertar, iar Răzvan ne-a făcut fotografia. Băiatul a dus-o la școală și le-a povestit colegilor cum bunicul său transforma bucățile de lemn în jucării.
În aceeași zi, când m-am întors de la cumpărături, am găsit trenulețul și căsuța așezate pe masa din atelier. Cineva le scosese din sacul de gunoi. Trenul avea o roată desprinsă, iar căsuța era zgâriată, dar puteau fi reparate.
Bianca a apărut în prag, cu mâinile împreunate.
— Le-am recuperat înainte să fie duse la gunoi, a spus ea. Îmi pare rău că le-am aruncat. Nu m-am gândit că Matei ținea atât de mult la ele.
Am privit-o cu atenție.
— Nu era nevoie să ții tu la ele. Era nevoie să respecți faptul că erau importante pentru copilul tău și pentru mine.
Bianca a încuviințat încet. Nu a încercat să se justifice și nici nu mi-a cerut să uit totul pe loc.
— Am fost nedreaptă cu dumneata, a spus ea. M-am purtat de parcă această casă și tot ce este în ea trebuiau să fie după gustul meu. Nu trebuia să fac asta.
Nu i-am răspuns imediat. Îmi doream să o cred, dar știam că o scuză nu schimba automat cinci ani de vorbe și gesturi.
— Bianca, eu nu am nevoie să-ți placă toate lucrurile pe care le fac. Dar nu mai accept să fiu umilit în propria casă și nici să-mi văd nepotul învățând că oamenii pot fi disprețuiți pentru munca lor.
În seara aceea, Răzvan a discutat cu soția lui și au stabilit că trebuiau să-și caute propria locuință. Nu i-am dat afară și nici nu le-am cerut să plece imediat. Le-am spus că puteau rămâne cât timp aveau nevoie să se organizeze, dar că regulile casei urmau să fie respectate de toți, inclusiv de mine.
În lunile următoare, relația noastră s-a schimbat încet. Bianca nu a devenit dintr-odată cea mai iubitoare noră, iar Răzvan a mai avut momente în care a preferat să evite discuțiile dificile. Dar nu au mai aruncat lucrurile mele și nu mi-au mai cerut să-mi ascund atelierul când veneau musafiri.
Matei a continuat să vină la mine după școală. Îl învățam să șlefuiască bucăți mici de lemn, să măsoare și să aibă răbdare. Nu îl lăsam să folosească unelte periculoase, dar îi arătam cum se naște un obiect dintr-o bucată simplă de material.
Într-o sâmbătă, am reparat împreună trenulețul. Matei a ales o culoare nouă pentru vagoane, iar eu am înlocuit roata desprinsă. Când am terminat, l-a ridicat cu ambele mâini și a zâmbit.
— Acum e și mai frumos, bunicule!
Am râs și l-am îmbrățișat.
Atunci am înțeles că nu trebuia să-i demonstrez nimănui cât valorează munca mea. Trebuia doar să nu mai accept să fiu tratat ca și cum n-ar valora nimic.
Trenulețul a rămas pe raftul din atelier, la loc de cinste. Nu pentru că era perfect, ci pentru că fusese făcut cu dragoste și pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplaseră, nepotul meu încă știa să vadă valoarea din el.