Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Îmi cer iertare că vă stric petrecerea. Dar înainte să plec, trebuie să spun ceva ce n-am avut curajul să rostesc în toți anii aceștia…
Larisa a trântit paharul pe masă.
— Vasile, stai jos! Ne faci de râs!
Am privit-o fără să ridic vocea.
— Nu, Larisa. De optsprezece ani tu mă faci de râs. Eu doar încerc să spun, pentru prima dată, ce simt.
În restaurant se făcuse o liniște apăsătoare. Până și muzicanții se opriseră. Doctorul Petru stătea în picioare, lângă scaunul lui, iar aproape cincizeci de oameni așteptau să vadă ce urma.
— Oameni buni, am continuat, mulți dintre voi mă cunoașteți de când eram copil. Știți că n-am fost niciodată un om cu vorbe mari. Am învățat o meserie, am muncit și mi-am crescut băiatul cum am știut mai bine.
Mi-am întins palmele deasupra mesei.
— Larisa spune că am mâinile murdare. Are dreptate. De multe ori vin acasă cu rumeguș sub unghii și cu palmele crăpate. Dar cu mâinile astea am construit casa în care locuim. Cu ele am câștigat banii pentru familia noastră. Și niciodată nu mi-a fost rușine de asta.
Larisa s-a ridicat brusc.
— Vai, acum faci pe victima! Dacă nu eram eu, nu știai nici să vorbești cu oamenii!
— Poate că nu știu să vorbesc frumos ca tine. Dar știu că nu trebuie să-mi umilesc soția ca să par eu mai important.
Doctorul Petru a făcut un pas înainte.
— Vasile are dreptate, Larisa. Omul acesta mi-a construit scara și toate ușile din casă. A muncit luni întregi și n-am avut niciodată motiv să-i reproșez ceva. Ar trebui să fii mândră de el.
Larisa s-a înroșit.
— Acum toți sunteți împotriva mea?
— Nu este nimeni împotriva ta, am răspuns. Dar eu nu mai pot trăi așa.
Mi-am luat haina de pe spătarul scaunului.
— Optsprezece ani am crezut că, dacă tac, păstrez familia. Dar Denis a crescut văzându-mă cum înghit fiecare jignire. Și mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita niciodată: să nu mă pierd pe mine doar ca să fie liniște în casă.
Larisa a încercat să râdă.
— Și ce faci acum? Pleci acasă să te plângi băiatului?
— Nu mă duc acasă în seara asta.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
— Mă duc la atelier. Iar mâine vom discuta cum ne despărțim.
— Divorțezi de mine? a strigat ea. După tot ce am făcut pentru tine?
Am privit-o îndelung.
— Nu divorțez pentru o glumă spusă în seara asta. Plec pentru toate serile în care m-ai făcut să cred că nu valorez nimic.
Am dat mâna cu doctorul Petru și am ieșit.
În parcare m-a ajuns Mihai, prietenul meu din copilărie.
— Vasile, ești sigur că asta vrei?
— Nu știu ce vreau pentru tot restul vieții, Mihai. Dar știu că în seara asta nu mă mai întorc acolo.
Atelierul meu era la marginea comunei, pe terenul moștenit de la tata. Aveam o sobă mică, un banc de lucru și un pat îngust pe care mă odihneam când lucram până târziu.
Am aprins lumina și m-am așezat pe un scaun.
Pe bancul de lucru se afla o cutie din lemn de nuc, aproape terminată. O pregăteam pentru Denis. Sculptasem pe capac o ramură de stejar, iar înăuntru urma să-i pun un set de instrumente de desen tehnic.
Am trecut palma peste lemnul neted.
Și atunci am început să plâng.
Nu pentru că o înfruntasem pe Larisa. Ci pentru că îmi dădeam seama cât timp pierdusem încercând să câștig respectul unui om care nu voia să mi-l ofere.
Dimineața l-am sunat pe Denis.
— Tată, s-a întâmplat ceva? m-a întrebat imediat.
— Sunt bine, băiete. Dar aseară am plecat de la o petrecere. Mama ta m-a jignit din nou și i-am spus că vreau să ne despărțim.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Vorbești serios?
— Da.
— Tată, de cât timp aștept să te aud spunând asta…
Mi s-a pus un nod în gât.
— Denis, nu vreau să alegi între mine și mama ta.
— Nici nu trebuie. Sunteți amândoi părinții mei. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă prefac că nu am văzut cum te-a tratat.
Am închis telefonul cu ochii umezi.
La prânz, Larisa a apărut la atelier. A intrat fără să bată, cu geanta strânsă sub braț.
— Vasile, vii acasă chiar acum! Toată comuna vorbește despre noi!
Am lăsat rindeaua jos.
— Bună, Lari.
— Să nu-mi spui mie bună! M-ai făcut de râs în fața tuturor!
— Eu te-am rugat de multe ori să nu mă mai jignești. N-ai vrut să mă asculți.
— Am glumit! Doamne, ce sensibil ai devenit!
— Optsprezece ani de jigniri nu sunt o glumă.
Larisa și-a încrucișat brațele.
— Foarte bine! Dacă vrei divorț, să nu crezi că iei casa! Și niciun ban din economii!
Am privit-o surprins.
— Larisa, casa am construit-o împreună, iar eu am muncit pentru banii aceia. Vom verifica actele și vom împărți ce ni se cuvine fiecăruia.
A râs disprețuitor.
— Tu nici măcar nu știi câți bani avem!
Era adevărat. Ani întregi îi dădusem aproape tot ce câștigam, fără să întreb cât economisisem.
— Atunci este timpul să aflu.
Larisa m-a privit de parcă nu mă mai recunoștea.
— Cine te-a învățat să vorbești așa?
— Nimeni. Doar că nu mai vreau să tac.
În zilele următoare am mers la bancă și am discutat cu un avocat. Am început să strâng documentele despre casă, atelier și veniturile mele.
Nu voiam să-i iau Larisei ce i se cuvenea. Dar nici nu mai acceptam să mi se spună că nu contribuisem cu nimic la familia noastră.
După două săptămâni, Denis a venit acasă de la București. M-a găsit în atelier, lucrând la o masă din stejar.
— Tată, mama spune că ai înnebunit.
Am zâmbit trist.
— Așa crede ea.
— I-am spus că nu poți să jignești un om ani întregi și apoi să te miri că pleacă.
S-a apropiat de bancul de lucru și a observat cutia din lemn de nuc.
— Asta pentru cine este?
— Pentru un viitor inginer.
A ridicat capacul și a văzut instrumentele de desen.
— Tată…
— Mai am de finisat câteva lucruri.
Denis m-a îmbrățișat.
— E cel mai frumos cadou pe care mi l-ai făcut.
Am rămas câteva clipe așa, fără să spunem nimic.
După aproape o lună, Larisa m-a sunat și mi-a cerut să ne întâlnim. De data aceasta nu mi-a poruncit să vin acasă.
Ne-am văzut într-o după-amiază, pe o bancă din parcul de lângă biserică.
— Vasile, am găsit caietul tău cu schițe, mi-a spus. Cel în care desenaseși masa pe care voiai să mi-o faci de aniversare.
Am încuviințat.
— Îmi pare rău, a continuat. Am fost nedreaptă cu tine. Nu doar la petrecere. Ani întregi.
Am privit-o în tăcere.
— M-am obișnuit să cred că tot ce faci mi se cuvine. Și că, dacă te critic, o să te ambiționez să devii altfel.
— Eu nu am vrut niciodată să fiu altcineva, Larisa. Am vrut doar să mă respecți așa cum sunt.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu. Te rog să mă ierți. Vii acasă?
Am simțit o durere în piept. Așteptasem atâția ani să aud acele cuvinte.
— Îți mulțumesc că mi-ai cerut iertare. Dar nu mă întorc.
— Nici acum, după ce am recunoscut că am greșit?
— Larisa, nu pot șterge optsprezece ani cu o singură discuție. Și nici nu vreau să mă întorc doar pentru că mi-e teamă să fiu singur.
A început să plângă.
— Atunci chiar s-a terminat?
Am privit-o cu tristețe.
— Da. Cred că amândoi știm că s-a terminat de mult. Doar că eu n-am avut curajul să recunosc.
Ne-am despărțit fără să ne certăm.
În lunile următoare am rezolvat, cu ajutorul avocaților, împărțirea bunurilor și divorțul. Larisa a rămas în casa mare, în condițiile înțelegerii noastre, iar eu mi-am păstrat atelierul și m-am mutat într-o căsuță modestă, aproape de el.
Denis a continuat să ne viziteze pe amândoi. Nu l-am pus niciodată să aleagă.
Într-o seară, după ce terminasem o comandă, m-am așezat singur la masa din bucătărie.
Mi-am încălzit mâncarea, am pus o farfurie și am luat furculița în mână.
Am zâmbit fără să vreau.
O țineam exact cum o ținusem în seara aniversării doctorului Petru.
Numai că acum nu mai era nimeni lângă mine care să râdă.
Nu aveam o casă la fel de mare. Nu aveam nici viața pe care mi-o imaginasem când mă însurasem cu Larisa.
Dar aveam atelierul, un fiu care mă respecta și liniștea de a fi eu însumi.
Și, pentru prima dată după optsprezece ani, nu mai simțeam că trebuie să-mi cer scuze pentru omul care eram.