Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce să discutăm, Adriane? a izbucnit Geta. Că stai de trei ani pe banii fiicei mele? Că ai ajuns să porți șorț în loc să te duci la muncă?
Lavinia s-a apropiat de mama ei și i-a luat valiza din mână.
— Mamă, ai speriat copiii și mi-ai jignit soțul în propria noastră casă. Te rog să te oprești!
— Casa voastră? a repetat Geta. Fata mea muncește de dimineața până seara ca să plătească totul! El ce aduce aici?
Am privit-o câteva clipe. Nu voiam să transformăm o masă de duminică într-un război, dar nu mai puteam accepta să fiu umilit în fața copiilor mei.
— Lavinia, te rog să mergi puțin cu Matei și Ilinca în camera lor. Vreau să vorbesc cu mama ta fără să-i mai speriem.
Soția mea a ezitat, apoi a luat copiii și a ieșit din sufragerie. Matei mă privea îngrijorat, iar eu i-am promis că nu plec nicăieri.
Când am rămas singuri, Geta s-a așezat pe scaun și și-a încrucișat brațele.
— Acum poți să-mi spui ce poveste ai pregătit. Dar să știi că eu nu mă las păcălită.
— Doamnă Geta, casa aceasta nu a fost cumpărată de Lavinia. Am cumpărat-o eu, cu patru ani înainte să ne căsătorim.
Soacra mea a izbucnit în râs.
— Tu? Din ce bani, Adriane? Din salariul tău de instalator?
— Nu am fost doar instalator. Am lucrat aproape cincisprezece ani în proiectare și coordonare de instalații industriale. În ultimii ani înainte să renunț la serviciu, am condus proiecte mari pentru mai multe companii.
Geta a ridicat din umeri.
— Și ce dacă? Asta nu înseamnă că ai cumpărat casa.
Am mers în birou și am adus mapa în care păstram actele importante. Am scos contractul de vânzare-cumpărare și i l-am pus în față.
— Uitați-vă la data cumpărării și la numele proprietarului.
Geta a luat documentul, și-a pus ochelarii și a început să citească. Pe măsură ce parcurgea rândurile, expresia i se schimba.
— Dar… aici apare doar numele tău.
— Pentru că eu am cumpărat casa înainte de căsătorie. Din economiile mele și din banii obținuți după ce am vândut un apartament pe care îl aveam în Oradea.
Soacra mea a lăsat documentul pe masă.
— Lavinia nu mi-a spus niciodată asta.
— Nu ați întrebat-o. Ați presupus că, dacă ea este medic și eu stau acasă cu copiii, tot ce avem trebuie să fie cumpărat de ea.
În acel moment, Lavinia s-a întors în sufragerie. Copiii rămăseseră în camera lor, ocupați cu jucăriile.
— Mamă, eu ți-am spus de mai multe ori că Adrian a muncit mult înainte să ne căsătorim. Nu m-ai ascultat niciodată.
Geta s-a uitat spre fiica ei.
— Și tu ai acceptat să locuiești într-o casă care este doar pe numele lui?
Lavinia a rămas uluită.
— Mamă, despre asta este vorba? Despre numele de pe acte? Noi suntem o familie. Nu ne-am căsătorit ca să ne numărăm proprietățile.
Am pus documentele înapoi în mapă.
— Și mai este ceva ce nu știți, doamnă Geta.
Soacra mea m-a privit suspicios.
— Ce anume?
— Când Lavinia a vrut să-și deschidă cabinetul stomatologic, nu avea suficienți bani pentru toate echipamentele. Eu am vândut participația pe care o dețineam într-o firmă de instalații și am folosit o parte din bani pentru amenajarea cabinetului.
Lavinia a venit lângă mine.
— Este adevărat, mamă. Adrian a investit aproape 180.000 de lei în cabinet. Fără ajutorul lui, probabil că aș fi amânat deschiderea cu câțiva ani.
Geta și-a dus mâna la piept.
— Atâția bani?
— Da, a răspuns Lavinia. Și nu mi i-a reproșat niciodată. Apoi, când s-a născut Ilinca, am hotărât împreună că el va rămâne o perioadă acasă cu copiii, ca eu să pot continua activitatea.
Am privit spre soacra mea.
— Nu sunt un bărbat care nu vrea să muncească. Sunt un tată care a ales, împreună cu soția lui, să aibă grijă de copii. Și nu cred că trebuie să-mi fie rușine pentru asta.
Geta a rămas tăcută. Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea o replică pregătită.
Dar apoi a întrebat:
— Și acum din ce trăiți? Tot Lavinia aduce banii!
— Lavinia are veniturile ei, iar eu am economii și venituri din două spații comerciale pe care le-am cumpărat în perioada în care lucram. Nu suntem întreținuți de nimeni. Ne gospodărim împreună.
Lavinia a intervenit:
— Mamă, chiar dacă Adrian nu ar avea niciun venit, tot nu ai avea dreptul să-l umilești. Munca lui de acasă contează. Eu pot să lucrez liniștită pentru că știu că Matei și Ilinca sunt îngrijiți.
Geta s-a uitat spre șorțul pe care încă îl purtam.
— Dar un bărbat…
— Un bărbat poate să gătească, să spele și să schimbe scutece, mamă, a întrerupt-o Lavinia. Asta nu îl face mai puțin bărbat. Îl face un tată prezent.
Soacra mea și-a coborât privirea. Apoi s-a ridicat încet.
— Cred că ar fi mai bine să plec.
— Da, i-am răspuns. Astăzi este mai bine să plecați. Copiii sunt speriați și avem nevoie de liniște.
Geta s-a oprit lângă valiza goală.
— Adriane, îmi pare rău că am adus-o aici.
— Nu valiza m-a durut cel mai tare, doamnă Geta. M-a durut că i-ați spus copilului meu că tatăl lui nu este bărbat pentru că are grijă de el.
Nu mi-a răspuns. Și-a luat geanta și a plecat.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, Lavinia s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Adrian, îmi pare rău. Ar fi trebuit să pun limite mai devreme.
— Nu vreau să te cert cu mama ta. Dar nu mai putem accepta să vorbească așa în fața copiilor.
— Știu. Și nu se va mai întâmpla.
Am discutat mult despre felul în care Geta încercase să ne influențeze viața. Am hotărât că vizitele ei vor fi făcute doar cu acordul nostru și că orice remarcă jignitoare va însemna încheierea vizitei.
După câteva zile, Geta a sunat-o pe Lavinia. Voia să vorbească și cu mine.
— Adriane, am stat și m-am gândit la ce s-a întâmplat. Am crescut într-o familie în care bărbații mergeau la muncă, iar femeile aveau grijă de casă. Mi-a fost greu să accept că voi trăiți altfel.
— Înțeleg, doamnă Geta. Dar nu trebuie să trăiți ca noi. Trebuie doar să respectați alegerile noastre.
— Ai dreptate. Și îmi pare rău pentru ce am spus în fața copiilor.
Nu am iertat-o imediat. I-am spus că vreau să văd o schimbare, nu doar să aud scuze.
În săptămânile următoare, Geta a început să vină mai rar. Când venea, nu mai comenta dacă mă găsea în bucătărie sau dacă pregăteam hainele copiilor.
Într-o după-amiază, m-a găsit ajutându-l pe Matei să construiască un castel din piese. Ilinca dormea, iar Lavinia era la cabinet.
— Pot să stau și eu cu voi? a întrebat.
— Sigur, doamnă Geta.
S-a așezat pe covor, lângă nepotul ei. După câteva minute, Matei a ridicat privirea.
— Bunico, mai spui că tati nu e bărbat?
Geta a rămas nemișcată. Apoi s-a apropiat de el.
— Nu, puiule. Bunica a spus un lucru foarte urât și greșit. Tatăl tău este un om bun și are grijă de voi. Îmi pare rău că te-am speriat.
Matei a privit-o câteva clipe, apoi i-a întins o piesă de construcție.
— Atunci poți să ne ajuți să facem acoperișul.
Geta a zâmbit și a început să construiască alături de el.
Eu am rămas în pragul camerei, privind scena. Nu uitasem ce se întâmplase, dar pentru prima dată aveam impresia că soacra mea începuse să înțeleagă cât de mult rănesc vorbele spuse fără grijă.
În lunile următoare, relația noastră s-a îmbunătățit treptat. Geta nu a devenit peste noapte o altă persoană, dar a învățat să nu mai facă remarci despre faptul că stau acasă cu copiii.
Într-o duminică, am invitat-o din nou la masă. Am pregătit friptură la cuptor și prăjitura cu mere care îi plăcea Laviniei.
Când am adus tava la masă, Geta s-a uitat spre mine și a spus:
— Adriane, miroase foarte bine. Îmi dai și mie rețeta?
Am zâmbit.
— Sigur. Dar să știți că secretul este să lăsați merele să se răcească înainte să puneți aluatul.
Am râs cu toții, iar masa a continuat fără reproșuri.
După prânz, Lavinia m-a luat de mână.
— Știi ce mi se pare cel mai frumos? Că nu a trebuit să renunți la felul tău de a fi ca să fii respectat.
— Nici nu aveam de gând, i-am răspuns.
Am privit spre copii, care se jucau în sufragerie, apoi spre Geta, care îi ajuta să strângă piesele.
În ziua în care soacra mea îmi pusese valiza lângă picioare, crezuse că un bărbat care schimbă scutece nu merită să locuiască în casa fiicei ei.
Dar casa aceea fusese cumpărată din munca mea, iar cabinetul Laviniei fusese construit și cu sprijinul meu. Renunțasem temporar la carieră nu pentru că nu eram în stare să muncesc, ci pentru că familia noastră avea nevoie de un părinte prezent acasă.
Nu aveam nimic de demonstrat prin salariu, funcție sau prin cine ținea șorțul în bucătărie.
În seara aceea, după ce am culcat copiii, am strâns masa și am pus valiza înapoi în dulapul din hol.
Era aceeași valiză pe care Geta mi-o trântise la picioare, convinsă că mă poate alunga.
Am închis ușa dulapului și m-am întors în sufragerie, unde Lavinia mă aștepta cu două cești de ceai.
Nu plecasem nicăieri. Eram acasă, lângă oamenii pentru care alesesem să fiu prezent în fiecare zi.