Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Despre care casă, tată? am întrebat, oprindu-mă lângă portiera mașinii. Despre casa în care mama tocmai m-a scuipat în față?
Mircea s-a uitat spre Sebastian, apoi spre Ilinca, care plângea pe bancheta din spate.
— Monica, te rog să nu faci lucrurile mai grele. Am nevoie să discutăm despre niște bani. Casa este pusă garanție și trebuie să rezolv ceva până la sfârșitul lunii.
Am rămas cu mâna pe portieră.
— Ai pus casa garanție? Pentru ce?
— Pentru firmă. Am avut niște probleme cu furnizorii. Dar nu este atât de grav dacă mă ajuți puțin.
Sebastian s-a apropiat.
— Domnule Mircea, cred că ați ales un moment foarte nepotrivit să-i cereți bani Monicăi.
Tata a ridicat mâna, iritat.
— Este între mine și fiica mea. Nu te amesteca!
Atunci am înțeles de ce ieșise după noi. Nu ca să-și ceară iertare pentru ce făcuse mama. Nu ca să vadă dacă Ilinca era bine. Avea din nou nevoie de ajutor.
— Nu discutăm acum, tată. Copilul meu este speriat și vreau să-l duc acasă.
— Monica, dacă nu mă ajuți, riscăm să pierdem casa!
— Atunci trebuia să te gândești la asta înainte să spui tuturor că eu trăiesc din banii voștri.
Am urcat în mașină. Tata a mai strigat ceva, dar Sebastian a pornit motorul și am plecat.
În drum spre casă, Ilinca m-a întrebat de ce bunica spusese că ea este o povară.
M-am întors spre ea și i-am răspuns cât am putut de liniștit:
— Pentru că bunica a spus un lucru foarte urât și greșit. Tu nu ești o povară pentru nimeni, iubita mea. Ești copilul nostru și te iubim enorm.
Sebastian mi-a strâns mâna peste schimbătorul de viteze.
— Monica, nu mai trebuie să le demonstrezi nimic.
Am privit pe geam luminile de Crăciun ale orașului. Pentru prima dată, simțeam că are dreptate.
A doua zi dimineață, tata m-a sunat de șapte ori. La al optulea apel am răspuns.
— Monica, trebuie să vii să discutăm. Am o rată restantă și banca mi-a trimis o notificare. Dacă nu achit 48.000 de lei, lucrurile se complică.
— Tată, de unde ai datorii atât de mari?
— Firma merge prost. Am cumpărat marfă pe credit, câțiva clienți nu mi-au plătit facturile și am început să acopăr o datorie cu alta.
— Și de ce ai spus aseară că tu m-ai întreținut pe mine?
A tăcut.
— Monica, știi cum este mama ta. Nu trebuia să-i răspunzi în fața tuturor.
Am simțit din nou furia din seara precedentă.
— Nu mama a spus că mi-ai dat bani, tată. Tu ai spus-o. Și Claudia a râs de mine în timp ce Ilinca plângea.
— Eram nervos. Nu putem trece peste asta? Acum avem o problemă serioasă.
— Avem? Sau ai tu?
Tata a oftat.
— Monica, te rog. Măcar împrumută-mă până în martie.
— Nu-ți mai pot împrumuta bani, tată. Încă nu mi i-ai restituit pe cei vechi.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Ce bani vechi?
— Cei 25.000 de lei de acum doi ani, când aveai restanțe la furnizori. Cei 18.000 de lei de anul trecut, când trebuia să plătești salariile. Și cei 12.000 de lei din primăvară, când mi-ai spus că banca nu-ți mai aprobă o finanțare.
— Monica, aceia au fost bani între noi, în familie!
— Exact. Bani pe care ți i-am dat eu ție. Nu invers.
Tata a încercat să schimbe subiectul, dar i-am spus că păstrasem extrasele bancare și mesajele în care îmi ceruse împrumuturile.
— Sunt 55.000 de lei, tată. Și nu ți-am cerut niciodată dobândă sau nu te-am făcut de rușine în fața rudelor.
— Vrei să mă ameninți?
— Nu. Vreau doar să încetezi să minți despre mine.
Am închis telefonul și m-am dus în birou. Am deschis laptopul și am căutat transferurile. Erau acolo, fiecare cu data, suma și explicația plății.
Sebastian a venit lângă mine.
— Te gândești să le arăți tuturor?
— Nu vreau să-mi spăl rufele în public. Dar nici nu mai accept să fiu prezentată drept o femeie care a trăit pe spinarea părinților.
Am făcut un tabel simplu cu cele trei împrumuturi și am atașat copiile dovezilor relevante. Apoi i-am trimis tatei un mesaj privat, cerându-i să corecteze afirmațiile făcute la masa de Crăciun și să discutăm separat despre restituirea banilor.
După câteva ore, m-a sunat Claudia.
— Monica, ce i-ai făcut tatei? Este foarte supărat!
— I-am cerut să spună adevărul.
— Adică?
— Claudia, tata nu m-a salvat pe mine cu bani. Eu l-am împrumutat cu 55.000 de lei în ultimii doi ani.
Sora mea a izbucnit în râs.
— Hai, lasă-mă! De unde să ai tu atâția bani?
— Din salariul meu, din economiile noastre și din banii pe care i-am pus deoparte cu Sebastian.
— Nu te cred!
— Atunci întreabă-l pe tata. El știe foarte bine.
Claudia a închis fără să mai spună nimic.
În aceeași după-amiază, am primit un mesaj de la mătușa Elena, sora mamei.
„Monica, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Am vorbit cu Mircea. Mi-a spus că într-adevăr l-ai ajutat cu bani. Nu înțeleg de ce v-au umilit aseară.”
Am citit mesajul de două ori. Nu mă bucura că tata fusese nevoit să recunoască adevărul. Mă durea că avusesem nevoie de extrase bancare ca să-mi apăr demnitatea în propria familie.
Dar problema casei nu se terminase.
Pe 27 decembrie, tata a venit la noi fără să anunțe. Sebastian i-a deschis și l-a invitat să discutăm în sufragerie, după ce Ilinca a plecat în camera ei.
— Monica, am nevoie de un ultim ajutor, a început tata. Dacă nu achit restanțele, banca poate începe procedurile de recuperare. Casa noastră este garanție pentru credit.
— Și ce vrei să fac?
— Știu că ai economii. Poate poți lua un credit sau poți garanta cu locuința voastră. Îți dau banii înapoi când îmi revin.
Sebastian s-a uitat spre mine, dar m-a lăsat să răspund.
— Nu, tată. Nu voi pune casa familiei mele în pericol pentru datoriile firmei tale.
Mircea s-a încruntat.
— Ești fiica mea! Casa în care ai crescut este în pericol!
— Știu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi pun copilul în aceeași situație.
— Atunci poate ar trebui să vin să locuiesc la voi dacă pierdem casa!
Am rămas tăcută câteva clipe.
— Tată, eu și Sebastian ne-am cumpărat o altă casă. Dar nu am cumpărat-o ca să rezolvăm datoriile tale.
Mircea s-a uitat la mine uluit.
— Ce altă casă?
— O casă mică, la marginea Piteștiului. Am cumpărat-o anul trecut, din banii pe care i-am primit prin moștenire de la bunica.
Tata a rămas nemișcat.
— De la mama Vioricăi?
— Da. Bunica mi-a lăsat mie o parte din economiile ei și un teren. Am vândut terenul și am folosit banii pentru casă. Totul a fost făcut legal, prin succesiune și acte notariale.
— Și de ce nu ne-ai spus?
— Pentru că nu eram obligată să vă cer aprobarea. Și pentru că, de fiecare dată când aflați că am ceva economii, apărea o nouă problemă pentru care trebuia să vă ajut.
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Dar bunica era mama Vioricăi! Banii aceia ar fi trebuit să rămână în familie!
— Au rămas în familie, tată. Eu sunt nepoata ei. Și ea a hotărât ce vrea să-mi lase.
Mircea a tăcut. Apoi a întrebat cât valora casa.
— Nu contează, i-am răspuns. Nu este de vânzare și nu o voi pune garanție.
În zilele următoare, părinții mei au fost nevoiți să discute cu banca și cu un contabil despre situația firmei. Au renegociat unele termene de plată, au vândut un autoturism al firmei și au renunțat la câteva cheltuieli pe care le consideraseră până atunci obligatorii.
Nu le-a fost ușor. Dar au început, în sfârșit, să-și rezolve problemele fără să se bazeze pe economiile mele.
Claudia a aflat și ea că părinții nu mai aveau bani să-i plătească toate cheltuielile. A fost nevoită să-și reorganizeze bugetul și să contribuie la propriile facturi.
Eu nu m-am bucurat de dificultățile lor. Dar am încetat să mă mai simt responsabilă pentru fiecare alegere financiară pe care o făceau.
În ianuarie, mama mi-a trimis un mesaj scurt.
„Monica, am greșit la Crăciun. Nu trebuia să vorbesc așa despre tine și Ilinca.”
I-am răspuns că apreciez faptul că recunoaște, dar că nu pot trece peste umilința aceea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Dacă vreți să faceți parte din viața noastră, i-am spus la telefon câteva zile mai târziu, trebuie să o respectați pe Ilinca. Nu voi mai accepta să fie numită povară sau să fie făcută să plângă pentru problemele adulților.
Mama a început să plângă, dar nu am retras ce spusesem.
În primăvară, eu și Sebastian ne-am mutat în casa cumpărată din moștenirea bunicii. Avea o curte mică, o bucătărie luminoasă și o cameră pe care Ilinca și-a ales-o imediat.
În prima seară, fetița a alergat prin casă și ne-a întrebat dacă aici vom face următorul Crăciun.
— Da, iubita mea, i-am răspuns. Aici vom face Crăciunul.
— Și bunica o să mai spună că sunt o povară?
Am îngenuncheat lângă ea.
— Nu. În casa noastră, nimeni nu are voie să te facă să te simți așa.
Ilinca m-a îmbrățișat și a fugit să-și aranjeze jucăriile.
După câteva luni, tata mi-a restituit o parte din împrumuturi, conform unui plan de plată pe care îl stabiliserăm în scris. Nu i-am cerut să vândă casa pentru mine și nici nu am încercat să-l pedepsesc. Am vrut doar să nu mai fie nevoie să ascundem adevărul.
Relația cu părinții mei a rămas distantă. Ne-am mai vorbit la telefon, dar nu am revenit la mesele de familie în care jignirile erau prezentate drept glume.
În Ajunul Crăciunului următor, am pregătit sarmale, cozonac și o masă mică pentru trei persoane. Sebastian a împodobit bradul împreună cu Ilinca, iar eu am așezat pe masă o fotografie a bunicii.
Femeia aceea îmi lăsase o moștenire, dar mai ales îmi arătase, cât trăise, că dragostea nu trebuie câștigată prin bani sau supunere.
În seara aceea, nimeni nu a ridicat vocea. Nimeni nu a râs de copilul meu și nimeni nu mi-a cerut să-mi dovedesc recunoștința.
Sebastian mi-a prins mâna sub masă și a zâmbit.
— Crăciun fericit, Monica.
Am privit-o pe Ilinca, care încerca să-și deschidă primul cadou, apoi spre casa în care ne aflam.
— Crăciun fericit, am răspuns.
Cu un an înainte, plecasem din casa părinților cu obrazul umed și cu fetița plângând. Acum aveam liniștea pe care o căutasem atâția ani.
Și nu mai trebuia să cer nimănui voie să o păstrez.