Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ioana mi-a întins telefonul, dar mâna îi tremura atât de tare, încât a trebuit să-l iau eu. Fotografia arăta actul de donație prin care bunica îmi lăsase casa. Sub ea, expeditorul scrisese: “Întreabă-i pe părinții tăi de ce au încercat să vândă o casă care nu le aparține.”
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Cine ți-a trimis mesajul?
— Nu știu. Numărul nu apare în nicio aplicație. Dar persoana asta mi-a trimis și o fotografie cu un anunț de vânzare. Casa ta este prezentată ca fiind disponibilă imediat, iar prețul este mult sub valoarea pieței.
Am mărit fotografia. Recunoșteam fiecare detaliu al casei: poarta verde, balconul îngust și gardul reparat de mine în urmă cu doi ani. În anunț apărea numărul de telefon al lui Răzvan.
— Trebuie să mergem la notar, am spus.
Ioana m-a prins de mână.
— Andrei, nu te duce singur. Dacă au încercat să vândă casa, nu știm de ce mai sunt în stare.
În dimineața următoare am ajuns la biroul notarului care întocmise actul de donație al bunicii. I-am arătat fotografiile și i-am cerut să verifice dacă fusese înregistrată vreo tranzacție sau dacă cineva solicitase documente în numele meu.
Notarul a verificat registrele și a rămas câteva clipe tăcut.
— Proprietatea este în continuare pe numele dumneavoastră. Dar acum două săptămâni, cineva a solicitat informații despre imobil și a prezentat o copie după o procură care pretindea că vă reprezintă.
— Eu n-am semnat nicio procură!
— Tocmai de aceea vă recomand să păstrați toate dovezile și să sesizați autoritățile. Nu semnați nimic și nu acceptați nicio înțelegere până nu se clarifică situația.
Am ieșit din birou cu un singur gând: părinții mei nu se mulțumiseră să mă umilească. Încercaseră să mă lase fără bunul pe care bunica mi-l încredințase.
În aceeași zi am mers la casa lor, însoțit de Ioana. Tata ne-a deschis ușa și, când ne-a văzut, a încercat să ne oprească.
— Acum ce mai vrei, Andrei? Nu ți-a fost de ajuns că ai plecat?
— Vreau să știu cine încearcă să vândă casa bunicii.
Răzvan a apărut din sufragerie, cu telefonul în mână. Când a auzit întrebarea, și-a schimbat expresia.
— Nu știu despre ce vorbești.
I-am arătat fotografia anunțului.
— Numărul tău este aici. Ai pus casa la vânzare?
— Am vrut doar să văd dacă există cumpărători. Tata și mama au nevoie de bani, iar tu nici măcar nu locuiești acolo.
— Casa este a mea. V-am lăsat să locuiți acolo fără chirie. Nu v-am dat dreptul s-o vindeți.
Tata a ridicat vocea.
— Noi te-am crescut! Casa asta ar trebui să fie a familiei, nu doar a ta!
— Bunica a hotărât cui îi lasă casa. Eu nu v-am cerut să plecați și nici nu v-am cerut bani. Dar nu puteți să vindeți ceva ce nu vă aparține.
Răzvan a râs disprețuitor.
— Nu te mai da mare proprietar. Dacă nu erai tu, casa asta nici nu mai exista. Noi am stat aici și am avut grijă de ea.
— Ați stat aici pentru că v-am lăsat. Nu pentru că v-am datorat ceva.
Mama a început să plângă și mi-a spus că totul fusese ideea lui Răzvan. Fratele meu avea datorii după ce investise bani într-o afacere cu mașini second-hand, iar creditorii îl presau să plătească. Părinții mei încercaseră să găsească o soluție și ajunseseră să creadă că, dacă vindeau casa, puteau acoperi datoriile și păstra o parte din bani.
— Și ai decis că eu trebuie să rămân pe drumuri? am întrebat.
Mama nu a răspuns.
Am plecat fără să mă cert mai departe. Cu ajutorul avocatului, am depus o sesizare și am furnizat actul de donație, mesajele primite de Ioana și copia anunțului. Autoritățile urmau să stabilească dacă fusese folosită o procură falsă și cine o prezentase.
Nu voiam să-mi văd familia pedepsită de dragul răzbunării. Voiam doar să opresc vânzarea și să-mi protejez drepturile.
În următoarele săptămâni, am continuat să vând covrigi și plăcinte. În fiecare dimineață mă trezeam la patru, pregăteam căruciorul și mergeam la piață. Ioana venea uneori să mă ajute, iar seara stăteam împreună într-o cameră închiriată, făcând calcule și încercând să ne organizăm viitorul.
Apoi am primit un telefon de la notar. Un potențial cumpărător verificase actele înainte să plătească avansul și descoperise neconcordanțele. Refuzase să continue tranzacția și păstrase documentele pe care le primise de la Răzvan.
Câteva zile mai târziu, fratele meu m-a sunat.
— Andrei, trebuie să vorbim. Ai putea să retragi sesizarea?
— De ce aș face asta?
— Pentru că nu s-a vândut casa. N-ai pierdut nimic.
— Am pierdut încrederea în voi. Iar dacă cineva încearcă să folosească acte în numele meu, am dreptul să cer lămuriri.
— Ești fratele meu! Nu poți să-mi faci asta!
— Tocmai pentru că sunt fratele tău, ar fi trebuit să nu încerci să-mi iei casa.
A închis telefonul.
Ancheta a continuat, iar documentele au fost verificate. În cele din urmă, s-a stabilit că procura prezentată nu fusese semnată de mine și că nu aveam nicio legătură cu tentativa de vânzare. Răzvan a trebuit să răspundă pentru rolul său în folosirea documentului, iar tranzacția nu a mai avut loc. Părinții mei au fost nevoiți să accepte că nu puteau dispune de proprietate fără acordul meu.
În loc să mă întorc imediat în casa aceea, am hotărât să o păstrez pentru viitor și să nu mai locuiesc cu ei. Am schimbat încuietorile și am făcut reparațiile necesare. Nu i-am dat afară pe părinți dintr-o locuință care era a mea, dar le-am explicat că, dacă doreau să rămână, trebuiau să respecte condițiile pe care le stabileam împreună, fără amenințări și fără încercări de vânzare.
Răzvan a plecat în cele din urmă. Datoriile lui nu au dispărut, iar părinții mei au trebuit să-l lase să-și rezolve singur problemele, fără să-i mai pună la dispoziție bunurile altora.
Eu am continuat să muncesc. După câteva luni, am reușit să închiriez un spațiu mic lângă piață, unde am început să vând covrigi și plăcinte în condiții mai bune. Clienții care mă cunoșteau de la cărucior au venit după mine, iar comenzile au crescut treptat. Ioana s-a ocupat de evidențe și de programări, iar noi am început să punem bani deoparte pentru viitorul nostru.
Într-o seară, tata a venit la spațiul meu. Nu mai avea tonul autoritar cu care mă alungase.
— Andrei, am greșit. N-ar fi trebuit să te dau afară din casa ta.
L-am privit mult timp. Așteptasem ani întregi să aud acele cuvinte, dar nu mai aveau puterea de a șterge totul.
— Te iert, tată. Dar nu mă mai întorc la felul în care trăiam înainte. Dacă vrei să fim familie, trebuie să existe respect de ambele părți.
A dat din cap și a plecat fără să-mi ceară bani.
În ziua în care am deschis spațiul nou, Ioana a venit cu o cheie prinsă de un breloc simplu. Mi-a pus-o în palmă și a zâmbit.
— Pentru locul nostru, mi-a spus.
Am privit cheia, apoi vitrina mică și curată în care îmi expuneam produsele. Nu devenisem bogat peste noapte și nici nu le demonstrasem părinților mei că erau niște oameni răi. Îmi recâștigasem însă dreptul de a-mi construi viața fără să-mi fie rușine de munca mea.
Casa bunicii era încă a mea. Afacerea mea creștea, iar femeia care mă iubise nu se rușina să stea lângă mine.
Tata îmi aruncase geanta în stradă crezând că mă poate alunga din propria viață. În cele din urmă, am înțeles că nu trebuia să-l înving pe el sau pe Răzvan. Trebuia doar să nu mai accept ca ei să hotărască ce valoare avea munca mea.