Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Notarul Radu a deschis dosarul și a scos o foaie scrisă de mână, cu litere mici și apăsate. Cei doi bărbați din fața mea păreau gata să sară peste birou ca să vadă ce scria.
— Înainte de a vă citi documentul, vreau să clarific un lucru. Domnul Marin a venit personal la biroul meu cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Era lucid, știa ce face și și-a exprimat fără echivoc dorințele. Actul a fost autentificat în condițiile legii.
Bărbatul din stânga, un tip masiv, cu un ceas scump și o cămașă impecabilă, a pufnit.
— Tata era bătrân! Putea fi influențat de oricine. Iar femeia asta nici măcar nu-i rudă cu noi!
— Numele meu este Oana, am spus încet. Și l-am întâlnit o singură dată.
— Atunci de ce te-a trecut în testament? a izbucnit celălalt. Ce i-ai făcut?
Notarul a ridicat privirea.
— Vă rog să păstrați un ton civilizat. Dacă aveți motive concrete să contestați actul, le puteți prezenta pe calea legală. Dar nu puteți acuza pe cineva fără dovezi.
Apoi a început să citească scrisoarea bătrânului.
“Dragă Oana,
Poate că nu-ți mai amintești de mine. Sunt bătrânul pentru care ai plătit 47 de lei la magazinul din Buzău. Mi-ai cumpărat pâine, lapte și medicamente când eu număram monedele și nu-mi ajungeau banii.
Poate pentru tine a fost un gest mic. Pentru mine, a fost prima dată după mult timp când cineva m-a privit în ochi fără să mă facă să mă simt o povară.
Am doi fii. I-am crescut, le-am plătit școlile, i-am ajutat să-și cumpere case și le-am dat tot ce am putut. Nu le-am cerut să-mi întoarcă banii. Am vrut doar să mă mai întrebe din când în când dacă sunt bine.
În ultimii ani, am sunat de multe ori. Unul era mereu ocupat, celălalt îmi spunea că vine duminică și nu mai apărea. Când am rămas fără bani pentru medicamente, mi-au spus că trebuia să-mi organizez mai bine pensia. Când i-am rugat să mă ducă la medic, mi-au recomandat să chem un taxi.
Nu vreau să-i pedepsesc. Sunt fiii mei și îi iubesc. Dar nu vreau nici ca toată munca vieții mele să ajungă la oameni care cred că un bătrân valorează doar cât le poate lăsa.
Oana, nu știu dacă ai nevoie de bani. Nu știu ce greutăți ai acasă. Dar am văzut în ochii tăi că ai ales să ajuți chiar dacă nu-ți era ușor. De aceea am hotărât să-ți las o parte din economiile mele. Nu pentru că mi-ai plătit cumpărăturile, ci pentru că mi-ai amintit că încă există oameni care fac bine fără să ceară nimic în schimb.
Te rog să folosești banii pentru tine și copilul tău. Să nu te simți datoare nimănui pentru ei.
Marin.”
Când notarul a terminat, mi-am acoperit gura cu palma. Nu-mi aminteam nici măcar culoarea vestei bătrânului, dar el își amintise de mine.
— Cât i-a lăsat? a întrebat unul dintre fii, nerăbdător.
Notarul a consultat actul.
— Domnul Marin a prevăzut un legat în valoare de douăzeci de mii de lei pentru doamna Oana. Restul bunurilor sale va fi împărțit conform testamentului și regulilor aplicabile.
Cei doi bărbați au izbucnit aproape simultan.
— Douăzeci de mii?! Pentru o străină?
— Tata a muncit o viață pentru banii ăștia! Nu-i poate da unei femei întâlnite la supermarket!
Notarul a rămas calm.
— Este vorba despre economiile sale și despre o dispoziție făcută în mod legal. Dacă doriți să o contestați, trebuie să prezentați motive și dovezi. Faptul că nu sunteți de acord cu alegerea lui nu este suficient.
Unul dintre fii s-a întors spre mine.
— Tu ai știut că are bani? L-ai urmărit? Ai aflat unde locuiește?
— Nu! am răspuns, ridicându-mă. Eu am plătit 47 de lei pentru pâine, lapte și medicamente. Atât. Nici nu știam că are familie până când mi-a povestit despre voi.
— Și acum pleci cu douăzeci de mii de lei!
— Nu plec cu banii voștri. Sunt banii unui om care a hotărât singur ce vrea să facă cu economiile lui.
Notarul a intervenit înainte ca discuția să degenereze și le-a reamintit că orice contestare urma să fie analizată de instanță, nu rezolvată prin intimidarea mea. Cei doi au plecat furioși, amenințând că nu aveau de gând să lase lucrurile așa.
Am ieșit din birou tremurând. Douăzeci de mii de lei reprezentau o sumă enormă pentru mine, dar gândul că un om murise singur, simțindu-se uitat de propriii copii, mă durea mai mult decât mă bucurau banii.
În zilele următoare, notarul m-a ținut la curent. Fiii depuseseră o cerere de contestare, susținând că tatăl lor fusese influențat. Însă notarul avea documentele întocmite corespunzător, iar împrejurările în care fusese redactat și autentificat actul puteau fi verificate. Nu exista nicio dovadă că eu îl presasem pe Marin sau că avusesem vreo legătură cu el înaintea acelei zile din magazin.
După verificările necesare, legatul a rămas valabil.
Când am primit banii, am stat mult timp cu extrasul de cont în față. Nu voiam să-i cheltuiesc din impuls. Am achitat facturile restante, am cumpărat medicamentele mamei și am pus deoparte o sumă pentru educația fetiței mele. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să calculez dacă îmi ajung banii pentru toate până la salariu.
Într-o zi, am revenit la magazinul unde îl întâlnisem pe Marin. Casiera era tot acolo. Când m-a recunoscut, și-a pierdut zâmbetul ironic.
— Am auzit că bătrânul v-a lăsat bani, a spus ea. Nu m-am gândit că o să se ajungă aici.
Am privit-o liniștită.
— Nici eu. Nu am plătit pentru a primi ceva în schimb.
Ea și-a coborât ochii.
— Vreau să-mi cer scuze pentru ce am spus atunci. Nu trebuia să râd de dumneavoastră sau de el.
Am acceptat scuzele, fără să-i țin o predică.
În seara aceea, acasă, am pus o fotografie cu fetița mea pe frigider și am privit-o mult timp. Nu voiam ca ea să creadă că bunătatea trebuie răsplătită cu bani ca să merite. Dar speram să învețe că niciun om nu este prea sărac, prea bătrân sau prea neînsemnat pentru a merita respect.
Marin nu-mi lăsase o avere. Îmi lăsase ceva care conta pentru mine: șansa de a respira puțin mai ușor și dovada că un gest făcut fără interes poate rămâne în inima cuiva mult după ce ai plecat.
Iar cei 47 de lei pe care îi plătisem într-o dimineață friguroasă nu fuseseră niciodată o investiție. Fuseseră doar o alegere omenească.