Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorina s-a uitat la tigaie, apoi la soțul ei. Și-a încrucișat brațele, încercând să-și păstreze aerul de superioritate.
— Ce vrei să spui? Că a prăjit niște ouă și acum trebuie să facem o tragedie din asta?
Cătălin a pus tigaia pe masă și s-a uitat drept în ochii ei.
— Ouăle acelea erau aproape tot ce mai avea mama în casă. A folosit uleiul rămas în sticlă și a păstrat două ouă pentru zilele următoare. S-a trezit la cinci dimineața ca să ne pregătească nouă micul dejun, iar tu ai făcut-o să se simtă de parcă ne-ar fi otrăvit.
Sorina a deschis gura, dar nu a găsit imediat un răspuns.
— De unde știi că nu mai avea nimic? Poate are bani puși deoparte și doar se plânge.
— Am văzut cămara, Sorina. Am văzut pâinea uscată, sticla aproape goală și cele două ouă pe care le-a lăsat pentru ea. Și am văzut-o plângând lângă sobă după ce tu ai râs de mâncarea ei.
Sorina și-a coborât privirea spre farfurie. Pentru prima dată de când veniseră, nu mai avea nimic de comentat.
Cătălin a tras un scaun.
— Când eram copil, mama îmi punea mie și tatei câte două ouă în farfurie. Ea spunea că mâncase deja. Ani întregi am crezut-o. Abia când am crescut am aflat că uneori nu mânca deloc, ca să ne ajungă nouă.
A făcut o pauză, încercând să-și stăpânească emoția.
— Și astăzi a făcut la fel. A scos din puținul ei ca să ne primească pe noi, iar noi am venit aici și ne-am purtat de parcă ne-ar fi fost datoare.
Sorina a încercat să se apere.
— Nu am vrut să o jignesc. Eu chiar am grijă ce mănânc. Nu-mi place mâncarea îmbibată în ulei.
— Puteai să spui că nu vrei ouă. Puteai să ceri o felie de pâine sau să-ți pregătești altceva. Dar ai ales să o umilești în propria casă.
Din bucătărie s-a auzit un zgomot de farfurii. Ileana strângea vasele, încercând să nu audă discuția. Cătălin s-a ridicat și s-a dus după ea.
A găsit-o aplecată deasupra chiuvetei, spălând tigaia cu apă rece. Mâinile îi tremurau ușor.
— Mamă, lasă vasele. Vino să stai cu noi.
— Nu-i nevoie, dragul meu. Voi trebuie să plecați la drum. Mai bine strâng aici și vă pregătesc ceva pentru mai târziu.
Cătălin i-a luat buretele din mână.
— Nu mai trebuie să pregătești nimic. Vreau să stai cu noi și să mănânci.
Ileana a zâmbit slab.
— Eu am mâncat, puiule.
— Mamă, te rog. Nu-mi mai spune asta.
Bătrâna și-a plecat capul, iar lacrimile i-au alunecat pe obraji.
— Nu vreau să vă simțiți obligați să aveți grijă de mine. Știu că aveți serviciu, rate și cheltuieli. Mă descurc eu cum pot. M-am bucurat doar că ați venit și am vrut să vă pun ceva bun pe masă.
Cătălin a îmbrățișat-o strâns.
— Nu ești o obligație, mamă. Ești mama mea. Și am greșit că te-am lăsat să crezi că trebuie să te descurci singură.
Au rămas așa câteva clipe. Apoi el a luat-o de mână și au mers împreună în sufragerie.
Sorina se ridicase deja de pe scaun. Nu mai părea femeia sigură pe ea care criticase micul dejun cu câteva minute înainte. Privea spre ușa bucătăriei, cu obrajii roșii și mâinile strânse în jurul telefonului.
Când Ileana a intrat, Sorina s-a apropiat de ea.
— Doamnă Ileana, îmi pare rău.
Bătrâna a ridicat privirea, surprinsă.
— Lasă, mamă. Nu-i nimic.
— Ba este. Am vorbit urât și v-am făcut să vă simțiți prost pentru ceva ce ați pregătit din dragoste. Nu trebuia să fac asta.
Ileana a rămas tăcută. Nu era obișnuită să audă scuze de la nora ei.
Sorina și-a șters ochii.
— Am fost crescută să cred că, dacă ceva nu-mi place, trebuie să spun imediat. Dar am confundat sinceritatea cu lipsa de respect. Puteam să refuz ouăle fără să vă jignesc.
— Fiecare gătește cum știe, mamă, a răspuns Ileana. Eu nu mă supăr dacă nu vă place ceva. Numai să-mi spuneți frumos.
Sorina i-a luat mâinile între ale ei.
— Vreau să repar ce am făcut. Nu ca să mă simt eu mai bine, ci pentru că nu meritați să fiți tratată așa.
Cătălin a tras un scaun lângă masă.
— Atunci haideți să mâncăm împreună. Și după aceea mergem până la magazin să cumpărăm ce-i trebuie mamei.
Ileana a încercat să protesteze.
— Nu cheltuiți bani pentru mine. Am de toate.
— Mamă, nu te mai întreb dacă ai nevoie. Mergem să vedem ce trebuie cumpărat și ne ocupăm de asta împreună.
Au rămas la masă. Sorina a luat o felie de pâine de casă, a rupt-o și a gustat-o. Apoi a zâmbit timid.
— E foarte bună. N-am mai mâncat pâine făcută în casă de când eram copil.
Ileana s-a luminat la față.
— Dacă vrei, data viitoare facem împreună. Îți arăt cum o frământ eu.
— Aș vrea, a răspuns Sorina.
După micul dejun, Cătălin și Sorina au mers cu Ileana la magazinul din sat. Au cumpărat ulei, ouă, făină, brânză, legume și câteva lucruri pe care bătrâna le tot amâna de la o pensie la alta. Cătălin a verificat și medicamentele mamei sale, apoi a stabilit cu ea o sumă lunară pentru cumpărături și cheltuielile urgente.
Nu i-a promis că va rezolva totul dintr-odată. I-a spus doar că nu voia să mai afle întâmplător când îi lipsea ceva.
Înainte să plece spre București, Sorina a îmbrățișat-o pe soacra ei.
— Îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat. Data viitoare nu vreau să veniți dumneavoastră să ne serviți pe noi. Vin eu mai devreme și vă ajut.
Ileana i-a mângâiat obrazul.
— Bine, mamă. Numai să veniți cu drag. Nu trebuie să-mi aduceți nimic.
Când mașina a ieșit pe poartă, Ileana a rămas câteva clipe în prag. Cătălin a coborât geamul și i-a făcut cu mâna.
— Te sun diseară, mamă!
Bătrâna a zâmbit și a intrat în casă.
În lunile care au urmat, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar s-au schimbat cu adevărat. Cătălin a început să-și viziteze mama mai des, iar Sorina a învățat să nu mai confunde diferențele de gust și de obiceiuri cu motive de superioritate. Uneori găteau împreună, alteori aduceau mâncare de la oraș, dar niciuna dintre mese nu mai începea cu ironii.
Într-o dimineață de primăvară, Sorina a venit singură în vizită. A găsit-o pe Ileana în curte, hrănind găinile.
— Mamă, am cumpărat ouă de la piață și m-am gândit că poate mă învățați să fac micul dejun cum îl făceați pentru Cătălin când era mic.
Ileana a râs încet.
— Te învăț, mamă. Dar să știi că nu trebuie să pui mult ulei.
Sorina a izbucnit în râs și a îmbrățișat-o.
De atunci, ori de câte ori pregăteau ouă împreună, Sorina își amintea de dimineața în care o făcuse pe soacra ei să plângă. Nu pentru a se pedepsi, ci ca să nu mai uite cât de ușor poți răni un om care îți oferă tot ce are.
Iar Ileana a înțeles că nu trebuie să-și ascundă nevoile ca să fie iubită. Copiii ei puteau avea alte obiceiuri, alte gusturi și alte vieți, dar respectul nu trebuia să lipsească niciodată de la masa lor.