Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paraschiva s-a așezat încet pe scaun, ținând sacoșa pe genunchi. Îl privea pe medic cu teamă, convinsă că făcuse ceva greșit.
— Tanti Paraschivo, vreau să vă întreb ceva despre tratamentul dumneavoastră. La ultima internare, mi-ați spus că luați toate medicamentele prescrise. Este adevărat?
Bătrâna și-a coborât privirea.
— Nu chiar, maică.
Doctorul nu a întrerupt-o. A așteptat să continue.
— Uneori sar peste câte o pastilă. Nu în fiecare zi, dar când se termină cutia și nu mai am bani până la pensie, mai aștept. Îmi spun că o să fie bine până reușesc să le cumpăr.
Medicul s-a aplecat puțin spre ea.
— De cât timp faceți asta?
— De câteva luni. Am avut de plătit lemnele pentru iarnă, apoi mi s-a stricat acoperișul grajdului. Nu puteam să las animalele în frig. M-am gândit că mai rabd eu puțin.
— Dar știați că tratamentul pentru inimă nu trebuie întrerupt fără să discutați cu medicul?
— Știam, maică. Dar ce era să fac? Să stau fără lemne sau să las vacile nemâncate? Din laptele lor îmi cumpăr pâine și îmi plătesc celelalte cheltuieli.
Radu a rămas câteva clipe tăcut. Acum înțelegea de ce Paraschiva întreba mereu cât costau investigațiile și de ce se grăbea să plece din spital.
— De ce nu mi-ați spus la internare că nu vă permiteți toate medicamentele?
Bătrâna și-a strâns ștergarul în mâini.
— Mi-a fost rușine. Dumneavoastră m-ați ajutat atât de mult. Nu voiam să credeți că mă plâng sau că vreau să-mi dați bani. Eu am venit aici să mă fac bine, nu să cer de pomană.
Medicul a oftat ușor.
— Tanti Paraschivo, să vă fie clar un lucru: nu trebuie să vă puneți sănătatea în pericol ca să vă păstrați demnitatea. Și nici nu trebuie să-mi aduceți smântână sau brânză ca să-mi spuneți că vă este greu.
Femeia a început să plângă.
— Eu n-am vrut să vă cer nimic, maică.
— Știu. Tocmai de aceea vreau să găsim o soluție.
Radu a verificat din nou fișa medicală și a chemat asistenta care se ocupa de pacienții cu boli cronice. I-a explicat situația Paraschivei și a rugat-o să o ajute să verifice ce medicamente putea primi compensat și ce alte forme de sprijin erau disponibile.
Apoi a discutat cu medicul de familie al bătrânei, cu acordul ei, pentru a se asigura că tratamentul putea fi urmat în siguranță și că următoarele controale erau programate la intervalele necesare.
— Nu vă promit că toate problemele se rezolvă astăzi, i-a spus el. Dar putem verifica drepturile pe care le aveți și vă putem ajuta să nu mai ajungeți în situația de a alege între medicamente și încălzirea casei.
Paraschiva și-a șters ochii cu colțul baticului.
— Dumnezeu să vă dea sănătate, maică. Eu nu știu cum să vă mulțumesc.
— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Trebuie doar să-mi promiteți că îmi spuneți adevărul când ceva nu merge bine.
— Promit.
Înainte să plece, asistenta a însoțit-o la biroul de asistență socială al spitalului, unde au discutat despre situația ei financiară și despre posibilitatea de a primi sprijin pentru îngrijirea la domiciliu. I-au explicat și ce documente trebuia să pregătească pentru a verifica dacă îndeplinea condițiile pentru anumite ajutoare.
Nu era o soluție miraculoasă, dar era un început.
În următoarele săptămâni, Paraschiva a mers la medicul de familie și a urmat recomandările primite. A aflat ce medicamente putea lua cu compensare și cum să solicite ajutor pentru drumurile la controale. O vecină s-a oferit să-i aducă uneori cumpărăturile, iar medicul a insistat să nu amâne consultațiile atunci când apăreau simptome noi.
La următorul control, bătrâna a intrat în cabinet fără sacoșa de rafie.
Radu a zâmbit când a văzut-o.
— Ați venit fără smântână și brânză?
Paraschiva a râs.
— Am venit cu mâna goală, maică. Așa cum mi-ați spus.
— Și cum vă simțiți?
— Mai bine. Îmi iau medicamentele cum mi-ați explicat și nu mai sar peste ele. M-am mai liniștit și eu, că acum știu ce am de făcut.
Doctorul i-a verificat tensiunea, i-a ascultat inima și a discutat cu ea despre următorul control.
Când consultația s-a terminat, Paraschiva s-a ridicat și și-a luat geanta.
— Domnule doctor, totuși, aș vrea să vă spun ceva.
— Vă ascult.
— Când am venit prima dată la dumneavoastră, mi-a fost frică să nu mor și să-mi rămână vacile fără nimeni. După aceea, mi-a fost frică să nu rămân fără bani. Acum îmi dau seama că trebuia să vă spun de la început ce mă apăsa.
Radu a încuviințat.
— Da, trebuia să-mi spuneți. Nu pentru că ați fi făcut ceva rău, ci pentru că sănătatea dumneavoastră este mai importantă decât rușinea de a cere ajutor.
Paraschiva a zâmbit.
— Atunci să știți că data viitoare vă aduc doar vești bune.
— Asta chiar mi-ar plăcea.
Bătrâna a ieșit pe hol și s-a așezat pe banca de lângă cabinet. Lângă ea, o femeie tânără încerca să-și liniștească băiețelul, care plângea după o consultație.
Paraschiva a scos din geantă o batistă curată și i-a oferit-o.
— Luați, mamă. Să nu vă mai ștergeți cu mâneca.
Femeia i-a mulțumit, iar bătrâna a zâmbit. Nu avea mulți bani, dar avea încă răbdare pentru un om aflat la nevoie.
Când a ajuns acasă, și-a hrănit vacile, a aprins focul și și-a pregătit o supă simplă. Înainte de culcare, a pus medicamentele pentru dimineață pe noptieră și a privit fotografia soțului ei.
— Vasile, cred că o să mai apucăm câteva primăveri, a șoptit ea.
Nu știa ce îi va aduce viitorul. Știa doar că nu mai trebuia să ascundă cât îi era de greu.
Iar borcanul cu smântână și bucata de brânză, pe care le adusese cu atâta grijă la spital, le dusese înapoi acasă. Le-a împărțit cu o vecină care o ajutase să curețe grajdul și au stat împreună la o cană de ceai.
Pentru Paraschiva, recunoștința însemna să oferi ceva din ceea ce ai. Pentru doctorul Radu, însemna să nu lași un pacient să creadă că trebuie să plătească în vreun fel pentru grija primită.
În cele din urmă, amândoi înțeleseseră același lucru: un om poate avea nevoie de ajutor fără să-și piardă demnitatea, iar cel care îl oferă nu trebuie să-l facă să se simtă dator.
Uneori, cel mai mare dar pe care îl poți face unui om nu este să-i iei ceva din mâini, ci să-l ajuți să nu mai fie nevoit să aleagă între sănătate și supraviețuire.