Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul la ureche, fără să pot scoate un cuvânt. Bărbatul de la casa de amanet a așteptat câteva secunde, apoi m-a întrebat dacă mă simt bine.
— Da, am răspuns cu greu. Dar vă rog să-mi spuneți ce ați găsit.
— Un plic ascuns într-un compartiment al pianului. Este adresat unei doamne pe nume Ileana și pare să conțină bani și o scrisoare. Nu am desfăcut plicul.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Ileana sunt eu. Pianul a fost al soțului meu, Gheorghe.
— Atunci vă rog să veniți mâine dimineață. Am păstrat instrumentul separat și am anunțat poliția, fiindcă persoana care l-a adus nu pare să fi avut acordul proprietarului.
După ce am închis, am rămas mult timp privind locul gol de lângă fereastră.
Gheorghe ascunsese ceva în pianul nostru. Iar eu, după patruzeci de ani de căsnicie, nu știusem nimic.
În dimineața următoare, Adrian a ajuns acasă înainte de ora opt.
Bianca dormea încă.
Fiul meu m-a găsit în sufragerie, cu fotografia tatălui său în mâini.
— Mamă, îmi pare rău că n-am fost aici.
— Nu tu ai vândut pianul, Adrian.
— Dar Bianca este soția mea. Știa cât însemna pentru tine.
I-am povestit despre telefonul primit.
Adrian a rămas nemișcat.
— Tata a ascuns ceva în pian?
— Așa mi-a spus administratorul. Trebuie să mergem să vedem.
În acel moment, Bianca a apărut în prag.
— Ce se întâmplă? De ce vorbiți atât de devreme?
Adrian s-a întors spre ea.
— Mergem să recuperăm pianul tatei.
Bianca a râs.
— Adrian, nu începe și tu! Am făcut loc în sufragerie. Putem cumpăra ceva modern!
— Ai vândut un obiect care nu îți aparținea. Fără să întrebi pe nimeni.
— Era doar un pian vechi!
— Era pianul tatălui meu. Și bunica îl folosea ca să-l învețe pe Rareș să cânte.
Bianca și-a încrucișat brațele.
— Deci acum toată lumea este împotriva mea?
— Nu, Bianca. Dar trebuie să-ți asumi ce ai făcut.
Am plecat fără să mai discutăm.
La casa de amanet ne aștepta administratorul, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, pe nume Constantin.
Ne-a condus într-o încăpere unde pianul fusese așezat lângă perete.
Când l-am văzut, mi-au dat lacrimile.
Era același instrument, cu o zgârietură mică pe partea stângă, făcută de Gheorghe când îl mutaserăm în casă.
M-am apropiat și am atins lemnul.
— Te-am găsit, am șoptit.
Constantin ne-a explicat că instrumentul fusese adus de Bianca împreună cu doi transportatori.
— Doamna a declarat că pianul îi aparține familiei și că are dreptul să-l vândă. Am întocmit documentele pe baza declarațiilor și a actului ei de identitate.
— Dar proprietara sunt eu, am spus. Am și documentul vechi de cumpărare, păstrat de soțul meu.
— Tocmai de aceea am cerut clarificări. Când am verificat mecanismul instrumentului, am observat un compartiment improvizat în interior.
Ne-a arătat locul, sub o placă de lemn prinsă cu două șuruburi.
— Înăuntru era acest plic.
Pe un birou se afla un plic gros, îngălbenit, introdus într-o folie transparentă.
Am recunoscut imediat scrisul lui Gheorghe.
“Pentru Ileana. Să deschidă când va veni vremea lui Rareș.”
Am început să plâng.
Adrian mi-a pus mâna pe umăr.
— Mamă, vrei să ieșim puțin?
— Nu, dragul meu. Vreau să aflu ce ne-a lăsat tata.
La scurt timp a sosit un polițist care fusese informat despre situație.
Am prezentat documentele de cumpărare ale pianului, iar administratorul a explicat cum descoperise plicul.
După consemnarea împrejurărilor și clarificarea provenienței, am putut examina conținutul plicului în prezența celor de față.
Înăuntru erau mai multe bancnote, împărțite în pachete mici, și o scrisoare împăturită.
Am numărat banii împreună cu Adrian.
Erau 18.000 de lei.
Dar nu suma m-a făcut să plâng și mai tare.
Ci primele cuvinte ale scrisorii.
“Ileana mea dragă, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai găsit economiile pe care le-am pus deoparte pentru nepotul nostru.”
M-am așezat pe un scaun.
Adrian a început să citească mai departe, cu voce tremurată.
“Știi cât de mult îmi place să-l ascult pe Rareș când cântă. Are ceva ce eu n-am avut niciodată: un dar adevărat pentru muzică.”
“Eu am muncit cu lemnul toată viața. N-am avut șansa să învăț muzică, dar mi-a fost de ajuns să te aud pe tine cântând.”
“Am strâns acești bani puțin câte puțin, din lucrările făcute în atelier. Vreau să fie pentru studiile lui Rareș, dacă va alege drumul muzicii. Dacă nu, să-i folosiți pentru facultatea pe care și-o dorește.”
Mi-am acoperit fața cu mâinile.
Gheorghe fusese mereu un om econom. Uneori venea seara obosit de la atelier, dar nu refuza niciodată o lucrare suplimentară.
Acum înțelegeam de ce.
Adrian a continuat:
“Nu i-am spus Ilenei despre bani pentru că voiam să-i fac o surpriză când Rareș va fi mai mare. Dar dacă nu voi mai fi aici, ea va ști să hotărască ce este mai bine pentru băiat.”
“Și, Ileana, să nu vinzi pianul. Cât timp se aude muzică în casa noastră, o parte din mine rămâne acolo.”
Nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile.
Adrian a lăsat scrisoarea jos și m-a îmbrățișat.
— Tata știa cât de mult îl iubește Rareș.
— Îl iubea mai mult decât orice, am șoptit.
Constantin a rămas lângă ușă, vizibil emoționat.
— Doamnă Ileana, mă bucur că v-am sunat. Nu știam ce poveste se ascunde în instrumentul acesta.
I-am mulțumit.
Am discutat apoi despre recuperarea pianului și despre vânzarea făcută fără acordul meu.
Administratorul a acceptat să anuleze tranzacția după clarificarea situației, cu restituirea celor 2.500 de lei plătiți Biancăi.
Adrian a spus că va recupera suma de la soția lui.
Polițistul ne-a explicat că puteam depune o plângere pentru înstrăinarea bunului fără acordul proprietarului și că împrejurările urmau să fie verificate potrivit legii.
Am decis să depun sesizarea, nu din răzbunare, ci pentru că nu voiam ca Bianca să creadă că poate vinde lucrurile altora fără consecințe.
În după-amiaza aceea ne-am întors acasă.
Bianca ne aștepta în sufragerie.
— Ei, ați rezolvat cu pianul?
Adrian a așezat pe comodă copia documentelor primite de la casa de amanet.
— Da. Și trebuie să discutăm foarte serios.
— Despre ce?
— Despre faptul că ai vândut pianul mamei fără acordul ei. Și despre banii pe care i-ai primit.
Bianca a oftat.
— I-am cheltuit deja aproape pe toți. Am avut programări la salon și mi-am cumpărat câteva lucruri.
Adrian a închis ochii.
— Ai cheltuit 2.500 de lei pe unghii, gene și cumpărături, vânzând pianul tatălui meu?
— Nu mai începe cu tatăl tău! A murit acum doi ani!
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Bianca, nu mai vorbi niciodată așa despre el.
— Voi doi vă comportați de parcă pianul acela ar fi fost din aur!
Am scos scrisoarea lui Gheorghe.
— Nu era din aur, Bianca. Dar pentru noi valora mai mult decât orice bijuterie.
I-am povestit ce descoperiserăm.
La început, Bianca a părut surprinsă.
— Optsprezece mii de lei? Erau bani în pian?
Am încuviințat.
— Economiile lui Gheorghe pentru studiile lui Rareș.
Bianca s-a ridicat imediat.
— Atunci sunt banii copilului nostru! Putem să-i folosim să cumpărăm mobilă și să-i punem înapoi mai târziu!
Adrian a privit-o de parcă nu o mai recunoștea.
— Ai auzit ce a spus mama? Tata a strâns banii pentru educația lui Rareș!
— Dar Rareș are doar nouă ani! Mai este mult până la facultate!
— Tocmai de aceea trebuie păstrați, a răspuns el.
Bianca a ridicat vocea.
— Eu sunt mama lui! Am și eu dreptul să hotărăsc!
Am intervenit calm.
— Bianca, Gheorghe mi-a încredințat mie economiile prin scrisoarea lui. Voi păstra banii separat și îi vom folosi pentru educația lui Rareș, așa cum și-a dorit bunicul.
— Și eu ce primesc?
Întrebarea ei m-a lăsat fără cuvinte.
Adrian s-a ridicat.
— Bianca, ajunge. Nu mai este vorba doar despre pian. Ai vândut un lucru care nu îți aparținea, ai râs de durerea mamei și acum te interesează doar banii.
— Ce vrei să spui?
— Că nu mai putem locui aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Bianca a râs nervos.
— Adică mă dai afară pentru o mobilă?
— Nu pentru o mobilă. Pentru că ai încălcat încrederea tuturor și nu arăți niciun regret.
Am privit spre fiul meu.
— Adrian, nu vreau să vă distrug căsnicia.
— Mamă, nu tu ai făcut asta.
Bianca și-a luat geanta și a ieșit furioasă din casă.
În seara aceea a mers la părinții ei.
Adrian a rămas cu Rareș și cu mine.
Când băiatul s-a întors de la școală, a intrat direct în sufragerie.
S-a oprit lângă fereastră.
— Bunico, unde este pianul?
Am simțit cum mi se strânge inima.
Adrian s-a așezat lângă el.
— Rareș, pianul a fost luat fără acordul bunicii. Dar îl vom aduce înapoi.
— Cine l-a luat?
Fiul meu a ezitat.
— Mama ta l-a vândut. A fost o greșeală serioasă și adulții trebuie să o rezolve.
Rareș a coborât privirea.
— Dar eu voiam să cânt duminică pentru bunicul.
L-am îmbrățișat.
— Și o să cânți, dragul meu. Îți promit.
În zilele următoare, Adrian a discutat cu Bianca despre banii de restituit și despre viitorul lor.
Bianca a refuzat inițial să recunoască gravitatea faptelor.
— Nu înțeleg de ce faceți atâta scandal pentru un pian vechi!
Adrian i-a răspuns că nu mai poate construi o familie cu cineva care tratează bunurile și sentimentele celorlalți cu atâta dispreț.
După mai multe discuții, au hotărât să se despartă.
Bianca și-a mutat lucrurile la părinți, iar Adrian a început demersurile pentru divorț și pentru stabilirea unui program de îngrijire a lui Rareș, astfel încât băiatul să păstreze legătura cu ambii părinți.
Nu am încercat niciodată să-l întorc pe Rareș împotriva mamei lui.
Îi spuneam mereu că problemele dintre adulți nu sunt vina copiilor.
Între timp, pianul a fost pregătit pentru transport.
Administratorul casei de amanet ne-a ajutat să găsim doi oameni care să-l mute în siguranță.
Când camioneta a intrat în curte, am ieșit imediat pe verandă.
Rareș a alergat lângă mine.
— Bunico! A venit pianul!
Am zâmbit printre lacrimi.
Instrumentul a fost așezat din nou lângă fereastră, exact unde stătuse atâția ani.
Urmele deschise de pe podea se potriveau perfect cu picioarele lui.
Am trecut mâna peste capacul din lemn.
— Bine ai venit acasă, am șoptit.
Adrian a rămas lângă noi.
— Mamă, tata ar fi fost fericit.
— Cred că da, dragul meu.
În aceeași săptămână am depus cei 18.000 de lei într-un cont de economii separat, destinat cheltuielilor educaționale ale lui Rareș, păstrând documentele și scrisoarea bunicului.
Nu voiam ca banii să fie folosiți pentru cumpărături sau cheltuieli fără legătură cu dorința lui Gheorghe.
Am făcut și o copie a scrisorii, pe care am pus-o într-un album cu fotografii de familie.
Originalul l-am păstrat într-un loc sigur.
În prima duminică după întoarcerea pianului, Rareș s-a așezat pe scăunelul lui.
— Bunico, cântăm melodia preferată a bunicului?
M-am așezat lângă el.
— Sigur, dragul meu.
Am început încet, cu primele acorduri.
Rareș m-a urmărit atent, apoi a apăsat și el clapele.
La început a greșit câteva note.
A râs și a luat-o de la capăt.
Am zâmbit.
Gheorghe spunea mereu că un copil nu trebuie certat când greșește o notă, fiindcă muzica se învață cu răbdare.
Am cântat aproape o jumătate de oră.
La final, Rareș s-a întors spre mine.
— Bunico, crezi că bunicul mă aude?
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Nu știu, dragul meu. Dar știu că ar fi foarte mândru de tine.
Rareș a privit pianul.
— Atunci o să exersez în fiecare duminică. Să ajung foarte bun!
L-am strâns în brațe.
Au trecut câteva luni.
Adrian și-a reorganizat viața, iar Rareș a început să urmeze și cursuri de pian la o școală de muzică.
Profesorul ne-a spus că băiatul avea talent și că merita încurajat.
Eu am rămas în casa în care trăisem cu Gheorghe, iar sufrageria și-a recăpătat sunetul de altădată.
Într-o după-amiază, Florica a venit în vizită cu o sticlă de sirop, exact ca în ziua în care aflase că pianul fusese vândut.
S-a oprit lângă instrument și a zâmbit.
— Ileana, parcă a revenit viața în casa asta.
Am privit spre Rareș, care exersa o melodie nouă.
— A revenit, Florica. Și cred că Gheorghe a avut grijă să ne lase mai mult decât un pian.
— Ce anume?
— Un motiv să nu renunțăm la lucrurile care contează.
Vecina m-a îmbrățișat.
În seara aceea, după ce Rareș a terminat de exersat, am rămas singură lângă pian.
Am deschis albumul și am recitit scrisoarea soțului meu.
Ultimele rânduri erau simple.
“Ileana, dacă Rareș va iubi muzica așa cum o iubești tu, să-l ajuți să-și urmeze visul. Iar când vei cânta la pian, să nu fii tristă. Gândește-te că am fost un om norocos, fiindcă am avut o familie pentru care a meritat să muncesc.”
Am închis albumul și am așezat mâinile pe clape.
Am cântat încet melodia noastră preferată.
Nu mai simțeam doar durerea pierderii lui Gheorghe.
Simțeam și recunoștință pentru tot ce construiserăm împreună.
Bianca vânduse pianul pentru câteva tratamente de înfrumusețare, convinsă că era doar un obiect vechi.
Dar în interiorul lui se aflau economiile, ultima scrisoare și unul dintre cele mai frumoase gesturi de iubire ale soțului meu.
Iar acum, în fiecare duminică, atunci când Rareș se așază lângă mine și începe să cânte, știu că visul bunicului său nu a fost pierdut.
Pianul este din nou acasă. Și, odată cu el, o parte din Gheorghe.