Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a rămas în fața noastră, cu privirea fixată asupra Cristinei. Fiica mea tremura, iar Doina stătea lângă ușa holului, de parcă avea dreptul să hotărască cine intră și cine iese din casă.
— Cristina, nu trebuie să-mi spui nimic dacă nu vrei, i-am spus. Dar vreau să știi că poți veni cu mine chiar acum.
— Mamă, mi-e frică…
Florin a ridicat vocea.
— De ce să-ți fie frică? Cine ți-a făcut ceva?
— Tu să taci, Florin! am răspuns. Am întrebat-o pe fiica mea, nu pe tine.
Doina a intervenit imediat.
— Veronica, faci un scandal pentru câteva minute petrecute afară. Pe vremea mea, femeile știau să-și respecte bărbații.
— Pe vremea dumitale, oamenii tot simțeau frigul, Doina. Și tot aveau dreptul să fie tratați cu respect.
M-am întors spre Cristina.
— Spune-mi doar atât: vrei să pleci cu mine?
Fiica mea a dat din cap.
— Da, mamă.
— Atunci mergem.
Am ajutat-o să se așeze pe un scaun și i-am adus șosetele și papucii din hol. Picioarele îi erau reci, iar pielea înroșită. I-am spus că vom merge la medic dacă durerea sau amorțeala persistă.
Apoi am intrat împreună în dormitor, unde și-a luat haina groasă, geanta și câteva lucruri personale.
Florin ne-a urmărit până la ușă.
— Cristina, dacă pleci acum, să nu te mai întorci!
Fiica mea s-a oprit. Pentru o clipă, am crezut că se va răzgândi.
— Florin, eu nu mai pot trăi așa, a spus încet.
— Cum adică așa? Ai casă, ai mâncare, nu-ți lipsește nimic!
— Îmi lipsește liniștea. Și îmi lipsește dreptul să spun că sunt obosită fără să fiu pedepsită.
Doina a început să protesteze, dar Cristina a ieșit pe ușă înainte să mai audă ceva.
Am luat tava cu plăcintă de pe bancă și am plecat împreună.
În autobuz, fiica mea stătea lângă geam, cu mâinile strânse în poală. Nu am forțat-o să vorbească. I-am ținut doar mâna.
Abia când am ajuns acasă și a băut un ceai cald, a început să-mi povestească.
— Mamă, la început erau doar observații. Doina îmi spunea că nu spăl bine, că nu gătesc cum trebuie, că nu mă trezesc destul de devreme. Florin îmi spunea să nu pun la suflet.
— Și apoi?
— După ce am rămas fără serviciu, au început să-mi spună că nu aduc bani în casă și că trebuie măcar să muncesc pentru ei. Dacă voiam să ies singură, Florin mă întreba unde mă duc și de ce. Dacă te sunam prea des, Doina spunea că mă plâng de familia lor.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— În ultimele luni, Florin a început să-mi verifice cheltuielile. Îmi dădea bani pentru cumpărături și îmi cerea restul până la ultimul leu. Când i-am spus că vreau să mă angajez din nou, mi-a răspuns că nu am nevoie de serviciu cât timp mama lui are nevoie de ajutor.
— De ce nu mi-ai spus, Cristina?
— Pentru că mi-era rușine. Și pentru că, de fiecare dată când mă gândeam să plec, Florin devenea iar atent cu mine. Îmi promitea că lucrurile se vor schimba.
Mi-am amintit cât de veselă fusese fiica mea înainte de căsătorie. Cum râdea din orice și cum își făcea planuri să deschidă cândva un mic magazin.
Acum stătea în fața mea și își cerea scuze pentru că îmi ocupa camera de oaspeți.
— Cristina, casa asta a fost și va rămâne casa ta. Nu trebuie să-mi ceri voie să stai aici.
A început să plângă, iar eu am îmbrățișat-o.
În zilele următoare, Florin a sunat de zeci de ori. La început era furios, apoi a început să promită că se va schimba.
— Spune-i să vină acasă, Veronica. Mama a exagerat, recunosc. Dar nu putem arunca șapte ani de căsnicie pentru o ceartă.
— Nu eu hotărăsc, Florin. Cristina este adultă și decide singură.
Fiica mea a acceptat să vorbească o singură dată cu el, la telefon, în prezența mea, pentru că așa se simțea mai în siguranță.
— Florin, nu plec doar pentru ce s-a întâmplat duminică. Plec pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii ani.
— Îți promit că mama nu se mai bagă.
— Nu doar mama ta m-a tratat așa. Tu ai fost acolo. Ai văzut și ai acceptat.
Florin n-a răspuns imediat.
— Și ce vrei să fac?
— Deocamdată vreau să mă lași în pace. Am nevoie să-mi pun viața în ordine.
După discuția aceea, Cristina a început să facă pași concreți. A mers la medic pentru evaluarea stării ei, apoi a cerut consiliere psihologică. A discutat și cu un avocat despre drepturile ei, despre bunurile dobândite în timpul căsniciei și despre posibilitatea divorțului.
Nu a fost ușor. Uneori se trezea noaptea speriată că Florin va veni să o ia cu forța. Alteori spunea că poate exagerase și că ar trebui să se întoarcă.
Eu nu i-am spus niciodată ce decizie trebuie să ia.
— Cristina, tu știi ce ai trăit. Eu te sprijin, indiferent ce hotărăști. Dar vreau să fii în siguranță.
După câteva săptămâni, a început să caute serviciu. A găsit un post într-un magazin de articole pentru casă, unde experiența ei anterioară a fost apreciată.
În prima zi de lucru, s-a întors cu obrajii îmbujorați și cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem de mult.
— Mamă, am reușit! M-au angajat cu contract și mi-au spus că, dacă mă descurc bine, pot deveni responsabilă de tură.
Am îmbrățișat-o.
— Știam că poți.
— Eu uitasem.
Cu timpul, Cristina a început să-și recapete încrederea. Își administra singură salariul, ieșea cu foste colege și își făcea planuri pentru viitor.
Florin a mai încercat să o convingă să se întoarcă. I-a trimis flori și mesaje lungi, în care spunea că regretă.
Dar când Cristina i-a cerut să recunoască faptul că o controlase și o umilise, el a continuat să spună că ea fusese prea sensibilă.
Atunci fiica mea a înțeles că promisiunile nu erau suficiente.
— Mamă, cred că vreau să divorțez.
— Ești sigură?
— Da. Nu pentru că îl urăsc. Ci pentru că nu mai vreau să trăiesc cu frica de a spune ce gândesc.
A început procedurile de divorț, cu sprijin juridic. Au existat discuții despre bunuri și câteva întâlniri dificile, dar Cristina a refuzat să mai accepte presiuni.
După aproape un an, divorțul s-a încheiat.
În ziua în care a primit hotărârea definitivă, a venit acasă cu o pungă de mere și cu un pachet de foi pentru plăcintă.
— Mamă, facem plăcinta aceea?
— Care plăcintă?
— Cea pe care ai dus-o la Florin în duminica aceea. Nici n-am apucat să gust din ea.
Am început amândouă să râdem.
Am pregătit plăcinta împreună. Cristina a întins foile, eu am ras merele, iar bucătăria s-a umplut de miros de scorțișoară.
La un moment dat, fiica mea s-a oprit și m-a privit.
— Mamă, dacă nu veneai atunci, nu știu cât aș mai fi rămas acolo.
— Poate ai fi găsit singură puterea să pleci.
— Poate. Dar în ziua aceea aveam nevoie să-mi spună cineva că nu merit ce mi se întâmplă.
I-am luat mâna.
— N-ai meritat niciodată, fata mea.
Astăzi, Cristina locuiește într-un apartament închiriat, aproape de serviciu. Vine la mine în fiecare duminică, iar uneori pregătim împreună câte o plăcintă.
Nu și-a refăcut viața sentimentală și nici nu se grăbește. Spune că, pentru prima dată după mulți ani, îi place să intre într-o casă în care nimeni nu o ceartă pentru că este obosită.
Iarna trecută, am mers împreună printr-un parc acoperit de zăpadă. Cristina purta o haină groasă, mănuși și cizme călduroase.
S-a oprit, a privit fulgii care cădeau și mi-a spus:
— Mamă, acum pot să mă bucur din nou de iarnă.
Am strâns-o de braț și am mers mai departe.
În duminica aceea, când o găsisem desculță în curte, venisem doar să-i aduc o plăcintă.
Am plecat de acolo cu fiica mea de mână. Iar astăzi, când o văd zâmbind fără teamă, știu că acela a fost cel mai important lucru pe care l-am făcut pentru ea.